— Pe unii dintre musafirii domniei tale nu-i cunosc, zise ea, subţirel şi repede, tatălui său.

— Nu cunoşti numai pe comisul cel mic Ionuţ, îi dădu lămurire cneazul.

Ionuţ întoarse obrazul, ca să bucure vederea jupîniţei lui Iaţco.

— Îmi place mai mult comisul Simion, zise ea, copilăreşte.

CAPITOLUL VIII

CE AU VORBIT JDERII CU MĂRIA SA

Cînd intrară Jderii cei tineri cu bătrînul lor în cămara de taină a măriei sale, găsiră numai pe sfinţitul arhimandrit Amfilohie. Grijise candela de la iconostas şi o împrospătase cu undelemn, aprinzîndu-i o feştilă nouă de iască. Un fir de fum de tămîie se scria în lumina ferestrei, răsucindu-se spre bagdadie şi risipind mireasmă aspră. Era într-al doilea ceas al dimineţii.

Jderii se închinară cătră arhimandrit şi rămaseră în picioare, privind iconostasul de argint şi celelalte lucruri scumpe ale cămăruţei. Lui Ionuţ îi plăcea îndeosebi spada cea dreaptă cu mîner scump, pe care o văzuse la sărbătoarea înălţării de la sfînta mănăstire Neamţu. Stătea în stînga iconostasului, priveghind oarecum şi ea în ceasurile de rugăciune ale măriei sale.

— Aşteptaţi, le zise arhimandritul cu glas moale, făcîndu-le semn de linişte.

Intra soarele dimineţii prin firida naltă a ferestrei. Monahul se întoarse cătră acea lumină, şoptind o rugăciune. După ce-şi isprăvi rugăciunea, oftă, rămînînd neclintit. Jder cel mic îşi auzea inima bătînd. Comisul Simion avea încă în el, ca o lamură de miere, dulceaţa ceasului de sară, din ajun, cînd avusese iar lîngă sine pe copila lui Iaţco. Se mişcase, vorbise şi se alintase numai pentru dînsul. Găsise prilej să se atingă de umărul lui, în trecere. Îi spusese şi cîteva cuvinte la plecare. Unele din aceste cuvinte fuseseră auzite de toată lumea ; altele le auzise numai el. Mai cunoscuse cîndva această boală aprigă, dar fiinţa lui o uitase. Acuma focul se întorsese iar. Simţind în el nebunia, avea şi spaimă şi bucurie.

Bătrînul comis răsufla prelung în barba-i căruntă, apăsat de aşteptare. Totdeauna în clipa dintăi avea sfială la vederea Domnului său. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără şi senină, acum era cărunţită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. Se spunea că măria sa rîde tot mai rar cătră prietinii săi.

«Asta nu poate să fie adevărat», cugetă bătrînul, în neclintirea lui, privind iconostasul. Drept în lumina candelei lucea ca o lacrimă a umbrei fruntea încununată de spini a Domnului Hristos. «Poate să fie adevărat, îşi răsucea bătrînul comis gîndurile ; poate să fie adevărat, pentru multe pricini care se ştiu şi se aud. Vor mai fi fiind şi altele care nu se ştiu.»

— La ce te gîndeşti, cinstite comise? îl întrebă sfinţitul Amfilohie, tot cu glas moale.

— Mă gîndesc la ce i-om fi făcînd noi trebuinţă măriei sale... Îngînă bătrînul.

Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmînd a zîmbi :

— Nu te gîndeşti la asta, cinstite comise Manole.

— Poate mă gîndesc la năcazurile măriei sale, mărturisi bătrînul.

Arhimandritul îl binecuvîntă :

—- Fericit bărbat în gura căruia nu este viclenie, cum se spune în Psalmi. Cinstite comise Manole, domnia ta ceteşti bine de şi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult poruncă voievozilor : că cel ce vrea să fie mai mare peste alţii, să fie sluga tuturor. Prostimea credea la Bizanţ că împăratul său nu face alta decît mînîncă şi doarme. Iar boierii noştri, care sînt destul de ageri, cred că luminăţia sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor ; dar stăpînitorului, pe lîngă limbă dulce, i s-a dat şi sabie.

Simion Jder îşi scutură fruntea şi încercă să aibă luare-aminte. Vorbele înţelepţilor sînt întrucîtva încurcate, îşi făcea el socoteală în sine.

Măria sa are nevoie de slujba noastră, se desluşea Ionuţ Jder, destupîndu-şi bine urechile.

Bătrînul Jder îndrăzni să-şi dea iarăşi părerea :

— Pe cît se vede, toată lumea e ascultătoare de poruncile măriei sale.

— Care porunci? întrebă arhimandritul, întorcînd numai urechea ca  s-asculte răspunsul.

— Măria sa a făcut rînduială în ţară, urmă comisul Manole ;   fiecare   trăieşte  la  locul  său  în  pace.   Au fost tăiaţi lotrii şi s-au liniştit drumurile ; neguţătorii nu mai au de nicăieri sminteală. Iar dregătorii domneşti sînt mai puţin graşi decît înainte vreme, avînd ceva mai multă trudă. Porunci tari au ieşit de la măria sa ca fiecare sat să-şi grijească iazul său ; şi la fiecare opust de iaz să fie moară. Deasemenea nu s-a îngăduit unei obşte să n-aibă biserică întru care să se închine lui Dumnezeu. Şi fiecare obşte să aibă prisacă ; să înveţe munca de la albine şi să agonisească ceară pentru făcliile sfintelor slujbe. Măria sa poate avea mulţămire.

— Aşa este, i se poate spune cu dreptate : Primeşte, măria ta, ale tale dintru ale tale! Părintele arhimandrit oftă.

«Ce vrea să spună acest popă?» se năcăjea să înţeleagă comisul Manole.

Călugărul păstră tăcere un timp ; după aceea se dădu la o parte, lăsînd iarăşi să se vadă sub lucirea candelei trupul sfîntului Izbăvitor, pe cruce.

— Adevăr zic ţie, bătrînule, şopti el, omul nu trăieşte numai cu pîne.

Îi privi dintr-odată pe tustrei Jderii, cu ochii umeziţi şi fierbinţi. Parcă ar fi vrut să pătrundă în inima lor.

Urmă cu alt glas, mai ridicat :

— Nu ştiu dacă aveţi să înţelegeţi domniile voastre ce vreau să spun eu. Oare Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit, ca să ne umflam noi întru îmbielşugare? Dumnezeu şi stăpîn a toate fiind, de ce s-a jertfit? Au n-aţi auzit domniile voastre că Ierusalimul e spurcat de ismailiteni? Au nu ştiţi că Cetatea împărăţiei stă sub sabia păgînului? Bisericile creştinătăţii nu mai sînt. Din aurul sfintelor odoare, meşterii de la Cazangilar-Cearşî au bătut budă, unde se scîrnăveşte Mehmet-Sultan. Vai nouă! A spus un înţelept de la Solunt că se vor adeveri vorbele lui Apocalipsis : vor veni zilele acelea cînd vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla! Acel înţelept de la Solunt a dovedit că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui Antihrist. Şi anii cînd a ieşit el la lume, şi cînd a