bătut el războaiele sale, şi cînd a detunat Ţarigradul, toţi acei ani răspund la numărul lui Antihrist. Numărul lui este 666 ; deci e fără credinţă, fără lege şi fără hodină. Demonul se desfătează spurcînd cuvîntul, despre care a spus sfîntul Ioan Evanghelistul că este Dumnezeu. Iar noi, după ce a pus măria sa Ştefan-Vodă rînduială în ţara aceasta şi şi-a tocmit oştile, să ne învălim în seul nostru şi să ne plecăm în culcuşul nostru ca necuvîntătoarele? Asta n-au înţeles unii dintre boieri, care-şi ascut limbile în taină împotriva măriei sale; n-au înţeles că Ştefan-Vodă are de la Dumnezeu o rînduială. Măria sa singur a cunoscut-o în inima sa ; deci Dumnezeu l-a ales ostaş al său.

Ionuţ Păr-Negru se simţi mic şi-şi înghiţi lacrimile. Ceilalţi doi Jderi se ţinură cu tărie, strîngînd din fălci, dar bîntuiţi înlăuntrul lor de mare cutremur.

Sfinţitul Amfilohie îşi lăsă barba căruntă şi săracă în piept cu obidă şi-şi frămîntă mînile uscate cu degete ca de vreascuri. Nu mai voia să încredinţeze pe nimeni ; era ca într-un ceas al desnădejdii sale.

— Eu umilitul Amfilohie, şopti el ca pentru sine, doresc să nu fi fost însemnat niciodată în stele ceasul întru care m-am născut. Am cunoscut Ţarigradul, desfătarea lumii, şi am învăţat la curtea cea veche a împărăţiei, la Vlaherne, şi la Sfînta Patriarhie. Am privit minunile lumii — bisericile împărăteşti şi nu le-am uitat. Şi am plîns în aceste sfinte lăcaşuri, împreună cu fraţi şi cuvioşi părinţi, Sfîntul Mormînt cotropit de limbi păgîne şi am visat izbăvitori ca acei care au mai fost odată. S-au sculat cîndva luptători ai crucii şi au venit asupra Răsăritului ca puhoaiele. Au sprijinit oştile împăratului şi au mers de au bătut Cetatea Antiohia. Acolo la Cetatea Antiohia s-a aflat, în pămînt îngropată, crucea răstignirii Domnului Isus, şi, ridicînd acea cruce, oştile creştinătăţii au cunoscut în ele puterea lui Dumnezeu, spulberînd pe ismailiteni. Atunci s-au arătat în nouri arhangheli cu trîmbiţi, ameninţînd asupra Cetăţii Ierusalimului. Deci ostile creştinătăţii au dobîndit atunci Mormîntul Sfînt. După aceea desfătările lumii făcîndu-i pe toţi să uite ceea ce nu trebuie să uităm nici într-o clipă a vieţii noastre, şi domnii şi prostimea s-au întors iar cătră ticălosul lor trup, uitînd cuvîntul; prin această viclenie a lui Belzebut s-au prăpădit iar şi Ierusalimul, şi cetăţile. Necredincioşii an cutezat să surpe şi împărăţia.

Toate s-au făcut, ca să ne vie a treia oară desăvîrşirea înţelegerii. Căci au fost şi puhoaiele lui Han Ghinghis care au bătut asupra noastră şi asupra legii lui Hristos. Demonul n-are numai o înfăţişare şi numai un nume. Deci cînd au venit hoardele potopind şi s-au suit în munte la locul unde era baştină voievozilor, s-au înspăimintat acei voievozi bătrîni şi au căutat sfat la luptătorii Sfîntului Ioan, care erau călugări nemţi cu arme, apărînd această margine a lumii. Atunci au ieşit voievozii de la munte la cîmpie, avînd legămînt să fie luptători pentru cruce.

Răutăţile vremurilor au împuţinat sufletul oamenilor şi mai mult, învrăjbind şi pe creştini unii cu alţii. Iar acum Dumnezeu vrea ca vrăjbile să se curme şi creştinii să-şi aducă aminte de Mormîntul Sfînt şi de Cetatea împăraţilor. Deci precum se lămureşte în cuptor aurul şi argintul, aşa s-a ales în inima măriei sale, prin voinţa lui Dumnezeu, gîndul cel bun. Bielşugul vieţii nimic nu însamnă. Măria sa vrea să agonisească Adevărului, adică lui Hristos.

Monahul suspină cu lacrimi, ca şi cum se socotea singur. Bătu metanie sub candelă, şi-şi umili fruntea, lovind-o de pardoseala chiliei. Apoi se opri neclintit, în genunchi.

În aceeaşi înlemnire stăteau şi Jderii.

Lucirea soarelui se stinse ; un nour astupă firida ferestrei. Chilia se umbri. Simion Jder tresări : băgă de samă în laturea stîngă a iconostasului chipul Maicei Domnului plîngînd. Pruncul Isus zîmbea în braţele sale ; iar prea curata Fecioară plîngea. Tulburat pînă în adînc, îşi furişă privirile spre părintele său şi spre Ionuţ. În aceeaşi clipă văzură şi aceştia plîngerea Maicei Domnului şi se spăimîntară. Se uitară tustrei unul la altul, apoi iarăşi se întoarseră spre minune. Luci iarăşi soarele în fereastră ; sfînta Fecioară îi privi înseninată.

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie părea că-i uitase. Însă nu-i uitase. Veni cătră ei.

— Prietinilor şi fraţilor, zise el cu voce moale, ca după o trudă. Ascultaţi ce am să vă spun, înainte de a veni măria sa aici. După ce-a veni măria sa, eu nu mai pot spune nimic. De doisprezece ani am venit aici de la Sfîntul Anton şi m-am plecat la mila măriei sale. Înainte de a fi duhovnicul său, am priceput gîndul cel din adînc al măriei sale. Pe urmă am aflat de legăminte şi de jurăminte ; gîndul a fost dintru început statornic în măria sa. Toate au mers bine cu voia lui Dumnezeu şi măria sa şi-a întemeiat oştile.

Au prins a umbla vorbe şi cărţi la crai şi împăraţi, ca să se ridice iarăşi crucea împotriva întunericului. Deci după unele izbînzi pe care Dumnezeu a binevoit a le îngădui măriei sale, Vodă a început a-şi face gătire. Precum se ştie, măria sa va păşi întăi asupra Radului-Vodă, ca să scoată această domnie de sub puterea lui Mehmet-Sultan. Îndată ce săvîrşeşte măria sa această faptă, se mişcă împăraţii şi craii. Iată că, înainte de a săvîrşi fapta pe care i-o porunceşte Dumnezeu, măria sa trebuie să supuie lui Dimcea gealat capetele unor boieri ai săi de frunte.

Bătrînul Manole Jder se miră cu înfricoşare.

— Asta este? Jupînesele noastre, care ştiu toate, spun altceva.

— Cinstite comise Manole, zîmbi călugărul ; în ţara asta muierile grăiesc cam mult : şi la botezuri, şi la nunţi, şi la înmormîntări.

— Şi la înmormîntări... Încuviinţă comisul Manole. Pe urmă se tulbură deodată şi nu-şi mai urmă cuvîntul.

Arhimandritul îşi ascuţi iar privirile.

— Să nu socotiţi domniile voastre că, dintre cîţi boieri sînt în Ţara Moldovei, Vodă s-a gîndit la domniile voastre, ca să vă aleagă anume, iar eu să vin şi să lămuresc toate cîte am lămurit. Taina asta a început a se vădi de mult şi eu m-am ostenit a o lămuri multor boieri ai măriei sale. Măria sa