însuşi a mărturisit în faţa lui Dumnezeu şi cu jurămînt această înfricoşată taină a domniei sale ; căci măria sa are pecete pe braţul său drept şi legămînt sfînt ; dar boierii se dovedesc tot aşa de uşuratici, ca şi mişeii. De doi ani poate aţi băgat de samă pe obrazul şi pe fruntea măriei sale o grijă, ca şi cum l-ar roade o otravă. De multe ori stă la îndoială de sine însuşi, împovărîndu-şi inima, din pricina lumeştilor greşale ce a săvîrşit ca o fiinţă de carne şi sînge. Îndoiala măriei sale vine mai ales de la aceşti boieri umflaţi de seu care s-au destrăbălat douăzeci şi cinci de ani de cînd s-au tăiat şi s-au prigonit feciorii şi nepoţii lui Alexandru-Vodă Bătrînul. Aceea a fost viaţa desmierdată a boierilor, cînd n-au avut stăpîn. Atuncea au învăţat să se îndestuleze şi să nedreptăţească, uitînd de sufletul lor. Puţine case ale drepţilor au rămas pe acest pămînt. De trei ani, de cînd îl văd pe măria sa înveninat de răutate şi bîntuit de îndoială, am început să pîndesc pe cei puţini şi buni, alegîndu-i. Am găsit şi între cei bătrîni, să nu te superi, cinstite comise Manole, dar am găsit mai mult între boierii cei tineri. S-a iscat tulburare din pricina asta între corbii cei vechi, dar măria sa mă îndeamnă să aleg înainte grîul de neghină. Nu te-ai supărat, comise Manole?

— Nu m-am supărat ; eu slujesc cu dreptate pe luminăţia sa Ştefan-Vodă. Să mărturisească şi aceşti feciori ai noştri.

Feciorii nu găsiră cuvinte ; sărutară mîna părintelui Amfilohie, mulţămindu-i astfel că i-a ales şi pe ei pentru slujba măriei sale.

— Deci am început a pîndi, a căuta şi a alege dregători tineri şi oşteni buni pentru măria sa. Am înţeles că trebuie să se săvîrşească şi altceva, pentru liniştea măriei sale. Deci, fiind Petru Aron-Vodă pribeag şi fugar în Secuime, a putut fi ademenit şi prins, ca să-i cadă capul, şi să nu mai fie alt os de voievod, trăitor lîngă hotarul ţării. S-a făcut aşa şi am văzut că-i bine. Mai sînt unii boieri mari pribegi la leşi. Poate va binevoi măria sa să vă vorbească de dînşii. Eu am s-ascult, să văd ce aveţi să răspundeţi domniile voastre. Are să vă poruncească măria sa şi altele.

Sfîrşitul acestei vorbiri, cuviosul Amfilohie îl înşiră cu grabă. Urechea sfinţiei sale era aţintită şi în afară şi simţise obişnuitul zvon al apropierii lui Vodă prin gangurile palatului.

Se auzea fîşîitul de paşi al copiilor de casă. Străjile bătură în lespezile de piatră cu mănunchiurile suliţilor. Un aprod deschise de afară uşa de stejar.

Măria sa părea mai senin la faţă. Poate dormise bine ; ori poate, după cît îndrăznea să-şi închipuie Ionuţ, se bucura de vederea acestor slujitori ai săi.

Măria sa purta strai uşor de postav cafeniu şi încălţări de cordovan de un roş stîns. Era cu capul gol. Pe piept îi atîrna o cruciuliţă de aur c-un Hristos subţire tăiat în piatră de onix. Era cel dintăi dar de la Doamna Măria, rămăşiţă din comorile împăraţilor Comneni.

Jderii îngenunchiară şi sărutară mîna dreaptă a măriei sale, apoi se ridicară şi se traseră în laturea uşii.

Vodă se aşeză în jîlţ şi-i privi cu asprime. Sfinţitul Amfilohie se închină smerit cu mînile pe piept şi făcu doi paşi spre ieşire, umblînd pieziş, cu faţa întoarsă spre măria sa.

— Rămîi aici, sfinte părinte, porunci Domnul. Amfilohie Şendrea se întoarse la locul său, lîngă iconostas. Atunci măria sa vorbi şi întrebă :

— Ştie acest boier bătrîn, prietinul nostru, de ce am chemat la mine pe coconii săi?

— Ştie că luminăţia ta i-ai chemat la slujba Cetăţii şi se bucură.

Domnul zîmbi şi încuviinţă, întorcîndu-şi obrazul spre comis.

— Avem nevoie de oşteni buni, cinstite comise Manole.

— Măria ta, răspunse Jder bătrînul, aceşti feciori ai noştri nu s-au născut pentru altceva.

— Ai rostit vorbe plăcute pentru urechile noastre, cinsite comise şi prietine, zise măria sa. Vine o vreme cînd domnia noastră cerem oameni vrednici şi fără frică. Dumnezeu ne porunceşte să fim gata pentru războiul sfînt. Nu putem primi lîngă noi decît bărbaţi fără şovăire. Pe lîngă alţii, vor fi şi aceşti feciori ai domniei tale. I-am judecat bine ; mai ales în sama lor ne încredinţăm domnia noastră viaţa.

— Slăvite stăpîne, cît va fi într-înşii suflare, poţi fi fără grijă.

Vodă încuviinţă,  plăcîndu-i iar vorbele bătrînului.

Simion Jder avea întinsă în fiinţa lui ca o coardă de suferinţă. Ar fi vrut să mărturisească şi el o robie a credinţii lui, însă vorbele se descîntau în el, fără răsunet în afară. Jder cel mic, însă, îşi găsi iar ascuţişul limbii sale şi-şi holbă ochii, poftind să vorbească, dar neîndrăznind.

— Ionuţ Păr-Negru vrea să ne spuie ceva... băgă de samă măria sa, zîmbind.

— Slăvite stăpîne, se hotărî Jder cel mic să-şi apere prietinii; ai binevoit să chemi sub lumina măriei tale şi pe doi vînători, feciorii starostelui Căliman. Au sosit şi ei şi aşteaptă îndurarea luminăţiei tale. Vrednici sînt; mai cu samă tari de vîrtute, cum nu se află alţi bărbaţi între noroadele măriei tale.

— Pare că i-am chemat şi pe dînşii, într-adevăr. Chematu-i-ai şi pe dînşii, sfinţite părinte Amfilohie?

— I-am chemat, stăpîne. Puţintel mai nainte pentru dînşii am vrut să ies : căci ştiu că se întristează, rezemîndu-se de zidul palatului.

Ionuţ rîse :

— Mărite stăpîne, dacă s-ă supăra unul din ei, se opinteşte cu umărul şi dă jos zidurile.

— Care-i acela, meştere Ionuţ?

— Acela-i Onofrei, Sfarmă-Piatră, măria ta. Pe celalalt îl chiamă Samoilă Strîmbă-Lemne.

Măria sa binevoi să rîdă. Sfinţitul arhimandrit ieşi din chilie ca să caute pe Călimani.

În curînd îi aduse la uşă. Acolo-i opri şi le dădu sfat :

— Băgaţi de samă, feciorilor, le spuse sfinţia sa ; cum intraţi în chilie la măria sa, să nu uitaţi : să vă puneţi în genunchi şi să-i pupaţi cinstita dreaptă.

Amîndoi încuviinţară mormăind asemenea sfat şi-şi plecară frunţile, ca să împungă în uşă. Aprodul deschise. Ei statură la îndoială.

— Intraţi! îi îndemnă Amfilohie Şendrea.

Cum intrară, amîndoi dădură cu ochii de iconostas şi-şi făcură grăbit cruce. Ridicînd ochii în stânga, văzură pe prietinul lor