— Jupîne Ionuţ, unde-i măria sa? întrebă Onofrei.

— Aicea-i măria sa.

Ei îşi cîrniră nasurile la dreapta şi văzură pe măria sa în jîlţ. Statură în cumpănă o clipă, neştiind bine cum să facă. Se lăsară în genunchi : duşameaua chiliei se cutremură. I se părea lui Samoilă că Vodă-i cam departe de ei.

Întinse mîna ca să tragă jilţul mai încoace. Înţelepciunea lui Onofrei îi dădu însă mai bună învăţătură. Sfarmă-Piatră se tîrîi în genunchi spre jîlţ şi Samoilă îl urmă.

— Ascultaţi, vrednicilor slujitori ai noştri, le zise Vodă ; voi sînteţi cel mai bun dar pe care mi 1-a putut face starostele Nechifor.

— Starostele Nechifor e tata nostru... băgă de samă Onofrei.

Jderii îi făcură semne să tacă.

— Nu mai spun nimica, mormăi el.

Vodă le porunci să se ridice şi-i aşteptă să se aline. După aceea se îndreptă spre comisul Manole.

— Cinstite comise, ascultă dorinţa domniei mele şi priveghează să se îndeplinească. De astăzi într-o săptămînă, adică vineri 11 septemvrie, dorim să ieşim sub muntele Ceahlău, la vînătoare de bouri. Starostele Căliman, precum i-am poruncit, va fi la Hangu de joi sara, cu cînii şi cu zece vînători bătrîni ai săi. Vom fi şi noi acolo joi sara, cu puţini boieri ai noştri... Ne vor însoţi aceşti slujitori de credinţă, care se află de faţă. Vineri în ziuă, starostele Nechifor va împresura urmele, — după aceea noi vom intra cu vînătorii şi cînii. Vom vedea atunci unde facem popasul de amiază.

Comisul Manole se miră :

— Să fie bouri sub Ceahlău?

— Tot aşa s-a mirat şi Căliman starostele... zîmbi măria sa.

Onofrei ridică fruntea :

— Este unul; dar pe acela nu 1-a putut prinde nimene de-un vac de om.

— L-om prinde noi, hotărî Vodă.

Onofrei îşi închină fruntea. El era de altă părere ; însă, dacă Vodă zice într-un fel, nu se cuvine nimănui pe lumea asta să se împotrivească.

— Mai am ceva, grăi înălţimea sa Domnul, privind cu zîmbet pe cei doi fraţi Jderi. Ascultă domnia ta, comise Simioane, şi dă-mi o deslegare.

— Ascult, săpîne, tresări Simion Jder.

— Ieri, precum se ştie, urmă Vodă, am trimes o carte de iertare boierului nostru Mihu, care se află pribeag la Liov. De cincisprezece ani stă domnia sa în pribegie. De două ori l-am cerut Craiului; de două ori i-am mai trimes cărţi de iertare. Nici Craiul nu mi 1-a dat. Nici Mihu nu s-a supus. Acuma îl iertăm a treia oară şi-l poftim iar. Multe supărări am avut noi pentru uneltirile care s-au săvîrşit la vecinii noştri craii, de cătră unii voievozi şi boieri pribegi. Poftim ca uneltirile să steie. Pribegii să se întoarcă la baştină lor. Căci mîni ori poimîni va binevoi Dumnezeu să arate semn, pentru începutul războiului creştinătăţii. Domnia ta ce socoteşti?

— Eu socot, Doamne, că la porunca măriei tale toată suflarea trebuie să se închine.

— Deci crezi domnia ta, comise Simioane, că boierul Mihu se va întoarce?

Simion tăcu.

— Sfinţia ta ce crezi, părinte Amfilohie?

— Dacă-mi îngăduie luminăţia ta să spun adevărul, eu socot că dumnealui logofătul Mihu n-are să deie răspuns bun nici de data asta.

— Iar gîndul domniei tale care-i, cinstite comise Manole?

— Eu îl cunosc pe logofătul Mihu ca boier trufaş şi îndărătnic, măria ta. Nici eu nu cred c-are să se întoarcă.

Jder cel mic se frămîntă, cerînd cu ochii holbaţi îngăduire să vorbească şi el. Simion Jder îl opri punîndu-i mîna pe umăr, după care se răsuci înspre Vodă :

— Cer îngăduinţă, Doamne, să spun ce credem noi — eu şi cu fratele meu Ionuţ.

— Îngăduit îţi este, comise Simioane.

— Noi socotim, slăvite stăpîne, că domnia sa logofătul Mihu va veni să îngenunche la mila măriei tale.

Vodă înălţă sprîncenele, privind într-o parte. Acolo unde privea măria sa, nu se afla logofătul Mihu.

— Are să vie să stea acolo, unde pofteşti măria ta, întări Simion Jder.

—Cînd s-ar putea întâmpla asta, comise? Poate după nunta domnească?

Simion îşi plecă fruntea. Ionuţ rînji singur, înturnînd fruntea spre ungherul chiliei,

CAPITOLUL IX

VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ ŞI BOURUL CEL TARE DE LA IZVORUL ALB

Măria sa porni pe neaşteptate de la Suceava, numai cu vînătorii săi şi cu slujitorii, lăsând portar al Cetăţii pe boierul său cel nou Hărman. Siimenii care ieşiseră de la odăile lor în urma Domnului, în număr de două sute, erau sub puterea lui Simion Jder postelnic nou al doilea. O samă din vînătorii starostelui erau duşi înainte. Deasemeni răzăşii din trei ţinuturi încălecaseră ca să vie întru întîmpinarea măriei sale la Pipirig. Acest alai petrecu Domnia pînă în valea Largului, de unde se vede ridicîndu-se pieptiş în nouri muntele Pătru-Vodă. Din acel loc pîlcurile de răzăşi cu căpitanii lor se desfăcură în două : unii apucară pe albia Bistriţei la deal, descălecînd la Borca ; alţii coborîră pe albia Bistriţei la vale, făcînd popas la Călugăreni, lîngă Piatra Diavolului.

Copiii de casă întinseră masă de prînz în Poieniţa Mînzului sub culmea lui Pătru. Acolo, lîngă revărsarea brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăştiaseră grohotişuri : unele, în chip de lespezi, de mult se înţeleniseră. În jurul lor răsăreau ici-colo din ţărîna săracă brânduşe, florile brumei. Erau cele din urmă podoabe ale toamnei; cupele lor, în care nu venea să se adape nici o gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului. În poiană era pace ; deasupra sunau şuiete ; mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechi şi aramă.

Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria sa ca să se înfăţişeze şi să închine brînză în bărbînţe şi bărbăcuţi graşi. Vodă îi primi între acele grohotişuri şi flori ale brumei.

Erau opt stăpâni de turme, cu cîte un strungar în urma fiecăruia. Fiecare din aceşti feciori aducea de căpăstru un asin, pe samarul căruia se afla aşezat ploconul. La patruzeci de paşi, în marginea poieniţii, stăpînii de turme îngenunchiară şi-şi descoperiră pletele, punînd deoparte la pămînt căciulile de berbece. Îngenunchiară şi feciorii. Numai asinii stătură în picioare ; cîţiva din ei începură să zbiere din surle, cu mare uimire. Locul era plin de slujitori şi vînători domneşti ; aşa mulţime