Măria sa trimise poruncă stăpînilor de turme să se apropie. Ei îşi lăsară căciulile în iarbă, ca să vie măgăruşii să le miroase, şi înaintară la Domnie cu capetele goale, îngenunchind iar.

— Vă mulţumim pentru darul domniilor voastre, zise Vodă.

Starostele lor îndrăzni să răspundă, ridicînd fruntea :

— Poftim sănătate luminăţiei tale, Doamne : şi să guşti măria ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brînză care se chiamă domnească ; dar nu ştim dacă ajunge pînă la Cetatea măriei tale. Noi socotim aşa, slăvite Doamne, că de la munte şi pînă la Cetatea luminăţiei tale, se găsesc mulţi cloncani care o ciugulesc.

Vodă zîmbi de asemenea îndrăzneală şi pofti să i se desfacă, pe lespedea de dinaintea sa, o bărbînţă. Copiii de casă se repeziră bătîndu-se în capete spre măgăruşi. Aceştia se smunciră cu spaimă din căpestre şi se suiră pe rîpi ciocănind repede din copite. Oierii răcniră, din genunchi, cum se aflau, cătră strungari, cum să facă să prindă asinii, împresurîndu-i.

Bărbînţa fu adusă şi desfăcută. Vodă luă cu două degete şi gustă.

— Ia mai multă, măria ta, îl îndemnă unul dintre munteni.

Măria sa gustă şi a doua oară.

— Într-adevăr, se învoi Domnul, brînza asta e mai bună decît orişicare pe lume.

— S-o ospătezi sănătos, slăvite Doamne, se bucurară oierii.

Măria sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpîni o bute de vin, ca s-o beie cu soţii şi să cînte întru slava sa.

Oierii se bucurară a doua oară.

— Aveţi nevoie de ceva, domnilor si fraţilor? îi ispiti Vodă.

— Nu ; căci ne-am îndestulat de bună-voia măriei tale. Avem destulă lărgime aici de la un uncheş al măriei tale, de la carele am şi dat muntelui nume Pătru-Vodă.

Copiii de casă slujeau masa ; vînătorii hrăneau focul din preajmă cu trunchiuri întregi.

— Am înţeles, slăvite Doamne, îndrăzni iarăşi unul dintre oieri, că măria ta te duci în petrecere de vînătoare. Se află şi aicea la noi destule fiare. În vara asta au ieşit împotriva noastră, cu război, nişte urşi. Ne-am hărţuit noi cu dînşii o vreme, pînă ce-au trîntit pe Dominte într-o rîpă. Dacă nu ştii măria ta, apoi află că Dominte e baciul meu cel mai bătrîn. După ce l-au trîntit, el s-a sculat din rîpă şi s-a suit iar la război. Apoi i-am lăsat să ieie cîte-o oaie şi după aceea i-am alungat cu cînii şi cu parii.

— Sînt şi bouri? întrebă măria sa.

— Sînt. Au ei nişte locuri unde hălăduiesc şi nu-i tulbură nimeni ; însă măriei tale trebuie să deie dijmă, — fiind luminăţia ta stăpîn şi al omului şi al dobitocului.

După ce alaiul purcese din nou şi ieşi iarăşi la lărgime, măria sa văzu pîclă asupra muntelui celui mare. Cînd se porunci al doilea popas, la asfinţitul soarelui, pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului şi piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume şi singur ca o clopotniţă a lui Dumnezeu. Starostele Căliman ieşise în calea măriei sale, călăuzindu-l deodată într-o pustietate. Erau în nişte poieni ascunse sub zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vîlvoare de pojar, asfinţitul.

Siimenii apucară intrările locului, împînzind străji. Măria sa trecu numai cu cei opt vînători vechi ai starostelui, cu însuşi Căliman şi feciorii lui şi cu Jderii cei tineri, într-un afund mai adînc al singurătăţii. Cînd se opriră şi descălecară, sosi din urmă şi sfinţitul Amfilohie Şendrea.

Începea să scadă lumina.

Arhimandritul alese loc curat la marginea izvorului ce se prelingea din stîncă şi desfăcu iconostasul. Dădu sunet dintr-o simandră mică de aramă, bătînd în ea ca într-o toacă şi începu slujba de sară. Cum îngenunche măria sa în faţa imaginilor sfinte, se auzi în munte, undeva departe, o toacă de lemn răspunzînd simandrei. Vodă o asculta cu luare-aminte ca pe o cîntare a singurătăţii. După aceea se sculă din rugăciune şi veni la foc. Îndată vînătorii se mişcară, ca să pregătească palatul de noapte al Domniei.

După rînduială oamenilor de pădure, cea dintăi grijă a popasului e focul. Deci dăduseră la pămînt cu topoarele, în marginea poienii, carpeni şi fagi. Niciodată lemnul acesta n-a avut altfel de întrebuinţare în munte : vâlvătăile şi jarul carpănului si fagului au o putere tot aşa de mare ca a soarelui în dricul verii. Oamenii starostelui chibzuiră întăi o temelie de trunchi bătrîn ; după aceea clădiră cu meşteşug un jertfelnic de trupuri tinere. Apoi zbătură cu amnarele în cremene, aprinzînd sori mici în vârfuri de iască ; suflară puterea aceasta în uscăciune de cetină şi muşchi, aşezînd-o sub jertfelnic; vîntul învălui deodată vîlvătăile, desfăcîndu-le în limbi aprige.

Starostele Căliman alese locul de hodină al Domniei la un molid, într-o apropiere potrivită a flăcărilor. Întăi făcu semnul crucii în scoarţă cu toporul, ca să îndepărteze nesomnul, apoi potrivi culmea colibei, pe care ceilalţi vînători sprijiniră laturile. Cu solzi de cetini alcătuiră acoperişul. Subt adăpost clădiră aşternut gros dintr-aceleaşi clomburele de brad subpuse treptat. Zvîrliră deasupra poclăzi. Vodă se aşeză în dogoarea luminii în deschizătura colibei. În partea cealaltă a focului se rînduiră vînătorii măriei sale, desfăcînd de pe ei cojoacele şi prăjindu-se cînd pe-o parte, cînd pe alta. Boierii şi sfinţitul arhimandrit se aşezară într-o lăture a colibei măriei sale, unde-i ajungea fumul şi-i şfichiuiau cîteodată şi flăcările. Măria sa nu-i băga în samă, cufundat dintr-odată în gînduri.

Într-un tîrziu, măria sa chemă pe lîngă sine pe starostele Nechifor. Într-această clipă vînătorii se mişcară, sporind năprasnic pojarul.

— Cinstite staroste Căliman, întrebă Vodă, ce răspuns ai de la oamenii domniei tale?

— Măria ta, răspunse bătrînul stînd cinchit lîngă stăpînul său ; am eu doi vînători bătrâni cunoscători de bouri. Am umblat ast'dimineaţă împresurând locurile pînă la culme. Am găsit urme la nişte hoşti. În acele gloduri se vedeau însemnate copite de bour tare alungînd două vaci. Altă urmă de taur, în acea parte de munte, nu s-a aflat. Alţi vînători au găsit în partea Bistriţei, drept cînd a stat soarele la amiază, un buluc de şase tineri, care se jucau într-o poiană. Vor fi fiind şi alţii, dar nu cutează să vie într-această singurătate, unde stăpîneşte bătrînul. Socoteala noastră