Voievodul asculta în tăcere, cu fruntea plecată.

— De cînd, staroste Căliman?

— Măria ta, eu îl ştiu de cînd eram ca aceşti feciori ai mei. Şi eu m-am spăriat ca şi dînşii, cînd mi s-a arătat întăia oară. Ptiu, drace!

— Cîţi ani sînt de-atuncea?

— Întîmplarea asta am avut-o, măria ta, în domnia lui Alexandru-Vodă Bătrînul. Părintele meu m-a mînat la munte să cercetez turmele, cum am mînat şi eu pe Onofrei şi pe Samoilă. Într-o zi, m-a apucat un vîrtej de ploaie şi m-am oploşit subt o stîncă. Cînd a contenit ploaia, am rămas în nour şi nu mi-am mai putut cunoaşte drumul. Cu toate acestea, fiind asupra serii şi temîndu-mă să nu mă apuce noaptea, am ieşit din locul meu, căutînd calea spre stînă. Am umblat o vreme, pînă ce s-au mişcat nourii de deasupra mea. Atuncea m-am aflat într-un loc cu desăvîrşire necunoscut. Nu-l văzusem niciodată. Eram la un prag, deasupra prăpăstiilor. Am ocolit pe după nişte desişuri, mi-am căutat calea înapoi ; n-am mai găsit-o. Era încă lumină cînd, dintrodată, am auzit pufnind şi mugind. M-am lipit sub jnepeni. Bourul s-a oprit scurmînd pămîntul cu copitele de dinainte ; după aceea a împuns cu coarnele în desime lîngă mine, a făcut o săritură, şi i-am auzit duduitul umbletului la vale.

După ce s-a alinat în mine groaza acelei arătări... Măria ta, era un bour mare cum nu s-a mai văzut niciodată.  Cînd a  slobozit muget,  am băgat  de samă cum i se zbate într-o parte limba neagră. Era alb. După ce s-a alinat în mine groaza acelei arătări, am intrat pe urma lui, unde rupsese desimea cu coarnele. Cum am răzbit prin desime, am găsit alt prag. Bourul sărise de-a dreptul peste rîpă, însă eu am aflat trecere, cotind pe o muche îngustă. Atuncea am văzut în stînga schitul de sub Duruitoare. Mi s-a părut că trece într-acolo ş-o potecă. N-am putut întîrzia : am dat iar de urme şi am umblat la vale, pînă ce am cunoscut locurile.

— Domnia ta crezi că bourul e tot acela?

— Ptiu, drace! Asta-i numaidecît. Deasemeni feciorii mei l-au văzut. Şi ei spun că-i tot el. Bourii ceilalţi sînt murgi ; acesta e alb.

Vodă ridică fruntea în lumină. Chemă pe staroste mai aproape.

— Adevărat să fie ce se spune, staroste Căliman, că bourul acela are stăpîn?

— Măria ta, n-am deslegare să vorbesc ; e cu primejdie.

— Te dezleagă părintele arhimandrit.

— Dacă părintele arhimandrit mă desleagă şi ameninţă cu aghiasmă asupra pustiei, atuncea aş putea să grăiesc, — poruncindu-mi şi luminăţia ta.

Părintele arhimandrit veni la staroste, apăsîndu-şi mîna pe fruntea lui şi dîndu-i deslegare. Apoi căută lîngă iconostas, în laturea colibei, apă sfinţită, şi stropi în patru vînturi binecuvîntînd.

Starostele se aşeză la pămînt oftînd, cîrnind cu teamă nasul spre măria sa.

— Măria ta, acest bour alb ar fi fiind al Lui.

— Al cui anume?

— Al Lui, măria ta. M-a deslegat părintele arhimandrit, însă nu cutez, ca să nu-mi amorţească limba.

Părintele Amfilohie îi înlesni lămurirea :

— Măria ta, zise arhimandritul, starostele socoate că stăpînul bourului e Demonul, adică un vrăjitor. Bătrânii de demult l-au înfricoşat pe domnia sa ; iar domnia sa crede că acesta e un legământ ca să nu grăiască ; şi a poruncit şi feciorilor domniei sale să tacă.

— Întocmai aşa este ; ptiu, drace! răsuflă cu greutate starostele Nechifor. A fost obicei să lăsăm, noi stăpînii de oi, tain într-o ocniţă a muntelui, în dosul schitului de sub Duruitoare. Aşa s-a urmat pînă acum. Bourul vine, ia darul şi-l duce la peştera unde acel vrăjitor ar fi sălăşluind. Dacă n-am face aşa, s-ar isca asupra oilor o primejdie de vîrtejuri, ori o bolişte.

— Din vremuri mai vechi, a rămas cunoştinţă că la peşteră s-ar fi adăpostind un părinte schivnic.

— Măria ta, noi am ştiut altfel. Dacă ar fi fost un sfînt schivnic, l-ar fi văzut unii. Aşa, noi numai l-am auzit cîteodată strigînd şi am văzut bourul. I-am dat tainul, ca să n-avem din partea lui sminteală. Aşa se urmează şi acuma ; păstrăm datina.

Starostele tăcu. Jarul focului creştea, clipind din ochi nenumăraţi de pietre scumpe. Împrejurimea era covîrşită de tăcerea muntelui şi a singurătăţii. Vînătorii, trudiţi, dormitau de cealaltă parte a vâlvătăilor. În văzduhul negru, pe sub stele, trecură cîrduri de paseri străine. Unele trîmbiţară la mari depărtări ca nişte cocoare ; altele se chemară, mai aproape, cu găgăiri de gîşte sălbatice.

Căliman bătrînul le ascultă un timp ; după ce se făcu iar tăcere, îşi scutură fruntea.

— Mărite stăpîne, începu el din nou cuvînt ; dac-ar fi fost un sînt schivnic, nu ni s-ar fi întîmplat nouă, atunci, să vedem om fărmăcat trecînd calare pe tîrş, deasupra pădurii. Stînd noi mai mulţi la foc, în altă parte a muntelui, fiind noaptea tîrziu, ca şi acuma, l-am auzit venind ca un vînt şi strigînd : apă! apă! Unii au zis că-i om vrăjit şi trimes pe sus. Alţii ne-am temut să nu fie chiar El.

Domnul rămase un timp cu privirile visătoare aţintite asupra jăraticului schimbător. Starostele se trase la o parte.

Arhimandritul veni lîngă triptic. Măria sa se ridică, apoi îngenunche şi-şi, făcu rugăciunea cu mare evlavie. Clipa aceasta o aşteptau şi străjile din fundul poienii ; îşi făcură semnul sfînt şi se închinară. Jderul cel mic dormea fără nici o grijă. Postelnicul al doilea Simion trecu spre tabăra slujitorilor, în altă poiană, la un pîrău.

Nevoia sufletului măriei sale de a desface o taină, de care era legat trecutul părinţilor săi, stărui şi-n somn. Măria sa avu un vis tulburat, din care se trezi la un ceas. după miezul nopţii.

În acel ceas al tăcerii de piatră se iscă în pustie un muget, care se rostogoli ca tunetul, din ponor în ponor.

Măria sa avu o înfiorare. Se trezi deplin.

Aşteptă un timp, pînă ce se înălţă din nou boncăluit, cu alt viers. Acesta era mai prelung, ameninţător şi mînios. Unul dintre vînători se sculă din locul său din umbră şi hrăni focul. Văzu pe măria sa treaz, ascultînd. Grăi pentru sine, însă