— Se bat cerbii de la ciute.

Se puse la pămînt şi adormi îndată.

Într-alt răstimp, dintrodată, detună iar pustia de mugetul cel dintăi. Măria sa cunoscu singur că acela trebuie să fie glasul bourului alb.

Căliman se ridicase în lumina jarului, ca o fantasmă, ascultînd şi el cu urechea aţintită şi cu o mînă încovoiată spre tîmplă.

— Ai auzit, măria ta? şopti el.

— Am auzit. Dintre copoi numai unul dă răspuns.

— Acela-i căţelul... lămuri starostele.

Era vorba de Pehlivan, care mîrîia foarte încet şi din cînd în cînd pufnea, cu botul înăbuşit în spuză.

Noaptea era înaltă şi senină. Găinuşa scăpătase din catapiteasmă spre asfinţit. Postelnicul Simion se întoarse de la schimbul străjii a treia. Căută în culcuş pe Jderul cel mic ; îl scutură de umăr şi-i trecu mîna peste frunte. Îi şopti la ureche :

— Scoală, Ionuţ. Trebuie să te duci.

— Îs gata, bădiţă Simioane, răspunse Ionuţ, ridicîndu-se cu grabă. Aşa cum era, încă ameţit de somn, ghionti cu mănunchiul ţepuşii de vînătoare pe tovarăşii săi. După ce mormăiră răsucindu-se de două ori, Călimanii crescură în sus. Se desmeticiră şi începură a-şi culege de pe jos sculele. Gheorghe Tătarul vîrî pe Pehlivan în desagă şi se duse să-l anine la oblîncul unui cal.

Cînd cei patru vînători — Ionuţ, feciorii lui Căliman şi Botezatu — trecură printre străjile care închideau poiana, era încă întuneric, dar se simţea deasupra, în văzduh, o aburire argintie. Steaua Ciobanului săltase deasupra răsăritului. Onofrei Căliman umbla înainte, ca cel ce cunoştea mai bine drumul.

Spre revărsarea zorilor, erau intraţi pe pîrăul Buhalniţei şi de acolo ocoliră numaidecît spre zidăria muntelui, umblînd în tăcere şi înşiraţi unul după altul. Într-o margine de brădet tînăr săriră ierunci, cîrcâind. La zborul lor, Ionuţ tresări din gînduri. Pehlivan latră o dată de la oblîncul lui Botezatu. Slujitorul îl strînse de bot şi-i porunci să tacă. Cînd începu să se lumineze stîncăria, Ionuţ se văzu între păreţi de rîpă. Caii suiau harnic o cărare destul de lină, ocolind necontenit risipituri din munte.

— Pînă la răsăritul soarelui, trebuie numaidecît să ajungem în acel loc, grăbi într-o vreme Jder pe soţii săi vînători.

— Cred că s-ajungem, răspunse Samoilă ; numai dacă n-a fi rătăcit Onofrei calea.

— Dumneata n-o cunoşti? Nu vezi dac-a rătăcit ori nu?

— Ba o cunosc ; dar poate mă înşel şi eu. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit-o ; dar poate s-o rătăcească de acuma înainte. Aicea, în acest munte, să ştii domnia ta că se află duhuri şi înşelări.

Onofrei îşi opri căluţul.

— Jupîne Ionuţ, grăi el întorcînd obrazu-i pălit de îngrijorare ; drumul îl cunoaştem, să n-ai nici o grijă ; trebuie să ne oprim puţin, ca să răsufle dobitoacele. Dacă s-aud în pisc cucoşii sălbatici, atuncea sîntem şi mai încredinţaţi că ne aflăm pe cale bună. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi; cad risipituri din păreţi şi omoară oile. Ascultaţi.

Sus, într-un pisc depărtat al înălţimii, apăruse răsfrîngerea zorilor pe luciu de stîncă. Se auzea într-acolo zuzuind un gotcan.

Mestecenii de pe coastă începură să se legene la adieri uşoare. Lumina creştea. Jder împinse înainte pe Onofrei, care rămăsese uitat ascultînd înălţimea.

Poteca dădu întăi într-o vale. De acolo se vedea luminiş de drum la stînga. Însă Onofrei coti în loc spre dreapta şi începu a sui pieptiş. După o jumătate de ceas de umblet prin întunecime, într-o rovină de izvor, ieşiră în lumină la un prag.

Soarele încă nu răsărise. Dar se vedeau deplin frămîntări de rîpi şi costişe care, din alte părţi, erau cu totul ascunse privirilor. Undeva foarte departe, sub rîpa dreaptă a muntelui, scînteia o pînză de apă în cădere : acolo era o duruitoare. Se bănuia şi un colţ de turn al unei mănăstioare. Într-acolo, înspre acel schit, trebuia să se mişte vînătoarea domnească. De la schit, în rîpile şi frământările care se vedeau din pragul unde cei patru vînători se opriseră, cotea o cărare. Cînd o vedeau, cînd o pierdeau din ochi, o dată într-un bunget, a doua oară printre nişte zimţi de tancuri. În valea pe care părea că o urmează acea cărare răsucită, se învolbura cu spume o altă apă, izbucnind din afund.

— Acolo-i Izvorul Alb, dădu lămurire Onofrei Căliman. Erau acolo nişte singurătăţi pe care, dintru începutul zidirii, oamenii nu le călcaseră. Muntele îşi risipea necontenit rîpile, şi costişele erau cu totul lipsite de păşune, înspre Izvorul Alb locul era aşa de prăpăstios, încît numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hăţaş cotit de intrare. Dinspre schit locul iarăşi era tare : duruitoarea curgea pe stînci oable. Prin fundul pustietăţii cărarea arăta că o fiinţă bătucise loc de umblet.

Din cele ce înţelesese de la sfinţitul arhimandrit Amfilohie, numai aici ar fi putut să aibă sălaş pustnicul — pe care vînătoarea măriei sale îl căuta. După arătarea lui Onofrei şi a lui Samoilă, de aici, din acest prag, bourul sare în desime nestrăbătută şi iese după aceea la poteca din fund.

— Aceea-i poteca bourului celui bătrîn... dădu el încredinţare. Dacă domnia ta, jupîne Ionuţ, socoti că putem sări şi noi pe unde sare el, atuncea porunceşte să dăm pinteni cailor şi sărim.

Înţelegînd ce va să spuie fratele său, Samoilă rînji adăogind şi el o încredinţare :

— Pînă jos, ne facem mii şi fărîme.

— Totuşi, zîmbi Ionuţ, pe unde trece sălbătăciunea pot trece şi eu.

Din porunca lui Jder, descălecară şi-şi adăpostiră caii într-un brădăţel din  apropiere. Ionuţ cercetă cu luare-aminte împrejurimile pragului. Se strecură în desime, într-o rîpă care părea fără fund. I se auzi glasul într-o vreme dintr-o mare depărtare, ca de pe ceea lume. Într-alt răstimp, răzbi chemarea lui din altă parte. Călimanii îi răspunseră îngrijoraţi, aplecîndu-se cătră întunericurile de jos.

— Strigă şi cere ceva, se desluşi la urmă Samoilă, făcîndu-şi cu amândouă palmele pîlnie la o ureche.

— Ce cere? întrebă cu nelinişte Onofrei, Poate porunceşte să ne ducem şi noi după el,

Veni şi Gheorghe Tătarul, aplecîndu-şi urechea.

— Cere să dăm drumul cînelui, lămuri el.

Intră în brădăţel, ca să sloboadă pe Pehlivan din dăsagă. Îl aduse la