Dintr-altă parte a muntelui de dincolo de ţancul Izvorului Alb, începură să sune cornurile vînătorii domneşti. Răsăritul lucea înspre Panaghia, însă pe plaiul Ocolaşului se tîrîiau neguri.

Ionuţ se sui din rîpă cu cînele după el.

— Este loc de coborît, zise el. Se află un loc de trecere şi prin altă parte. Trebuie să căutăm acest coborîş de deasupra, ca să trecem cu caii în vale. Vînătoarea măriei sale rămîne în afară de rîpa asta ; trebuie să ne aţinem noi la ţiitorile ei. Întăi ne lăsăm spre izvor ; pe urmă încercăm să ne ridicăm la schit.

Trecerea pentru cai era mai greu de găsit. Ocoliră un gorgan de piatră, căptuşit cu tufe de afine. Desimea în partea aceea era ca o perie.

În înaintările ei cotite, vînătoarea domnească urma de la o vreme aceeaşi linie pe care o străbătuse Ionuţ cu soţii săi. Copoii ţăhneau, cînd cu glasuri înalte pe pripoare, cînd cu glas stîns, în adîncimi.

Se bănuia, din înălţimea pragului, o altă urmărire pe după laturea cealaltă a pustietăţii. Cîntau şi într-acolo cornuri şi ţăhneau înăbuşit cînii.

Vînatul fusese deci sculat şi era prigonit din două părţi, în acelaşi timp. urmînd porunca anumită a măriei sale, postelnicul Simion Jder împînzise o parte din slujitori cătră acele locuri ascunse unde era bănuială, după cre-dinţile localnicilor şi vorbele bătrînului Căliman, că-şi are aşezarea schivnicul, cel ce nu se arată niciodată oamenilor de rînd. Oştenii aveau poruncă anumită : îndată ce dau de peştera lui, stau pe loc şi trimet vestire. Căci numai măria sa poate avea îngăduinţă să intre acolo, să audă prorocire pentru gîndul cel nebiruit al măriei sale. Dacă, precum se spune şi precum se ştie că e adevărat, iese la arătare bourul cel bătrîn al schivnicului, atunci fie oştenii, fie vînătorii aveau îndatorirea să-l ţie de-aproape, căci calea bourului era tocmai aceea pe care o căutau.

După o socotinţă bună, deşi nemeşteşugită, a feciorilor lui Căliman — pe unde a trecut bourul într-alte rînduri nesilit, va să treacă numaidecît şi acum, cînd i-au adulmecat copoii urma. Fiind pustia aceasta a muntelui numai în stăpînirea lui, pe el trebuia să-l fi sculat şi-l alungă cînii vînători.

Aşa era. Ţăhnitul copoilor se apropia ; într-o vreme stătu cu îndîrjire într-un pisc ; după aceea înmulţi ecouri în altă vale, mai apropiată.

Jder cel mic îşi conteni cercetările şi porunci soţilor săi să stea cu luare-aminte.

Ţepuşile pîrlite la vîrf pe care le purtau nu trebuiau să le slujească decît de apărare, dacă fiara ar fi dat năvală asupra lor; însă porunca măriei sale era ca acel bour să nu fie jertfit, ci numai urmărit, — pentru ca să se afle ceea ce dorea măria sa să găsească.

Pe neaşteptate poteca pe care suiseră ei la prag începu să sune. Călimanii se holbară unul la altul şi se vîrîră cu spatele în păretele de stîncă. Ionuţ abia avu vreme să se ferească din marginea rîpii, cuprinzînd pe după cap pe Pehlivan şi grămădindu-l în pămînt. Tătaru năvălise la cai. ca să-i stăpînească. Bourul veni năprasnic la deal, fumegînd şi pufnind. Aducea din cînd în cînd coarnele scurte spre genunchi şi împungea într-o lăture, zvîrlind spumă pe nări. Din urmă îl goneau adulmecînd patru cîni, înşiraţi unul după altul şi chefuind cu glasuri diferite. Era un bour bătrîn cu coama murgă, însă cu celălalt păr deschis aburiu. Ochii bulbucaţi negri priveau cercuiţi cu roş. Veni ca într-o bătaie de furtună, ocoli pe la prag, se cumpăni o clipă şi făcu o săritură sprintenă peste peria de afiniş.

Îndată Jder dădu drumul lui Pehlivan, care-şi scurma drum pe dedesubt. În curînd glasul lui subţire prinse a suna în rîpă. Îmbulziţi la prag, vînătorii căutau să vadă fiara între stîncile sure din prăpastie. N-o vedeau nicăieri ; căţelul totuşi o urmărea.

Cei patru cîni domneşti se opriră sus, amirosind urmele. De două ori se întoarseră îndărăt, ocoliră şi veniră iar la gorganul de piatră. Numai după ce Jder îşi dădu iarăşi drumul în rîpă, ei aflară din nou putoarea bourului şi începură să alunece la vale. Glasul căţelului se depărtase spre Izvorul Alb.

Cu multă chibzuinţă, căluţii munteneşti fură coborîţi sub mal, printr-o hrubă astupată de perdele de verdeaţă. Era un loc care părea închis ochilor. Bourul îl străpunsese cu uşurinţă pe deasupra ; căţelul ajunse la el pe dedesubt. Urmînd glasul depărtat şi cotit al cînilor, Jder cel mic coborî cu piciorul rîpa, ducîndu-şi calul de căpăstru. Veneau cu anevoie şi ceilalţi după el. Cînd ajunseră destul de departe în fund, Jder se întoarse şi văzu pragul de stîncă, în înălţimea cerului. Doi vînători domneşti priveau de acolo împrejurimea pustie, neînţelegînd cum ar putea un om trece în prăpastie, fără ajutor de la paserea măiastră.

Ionuţ şi soţii săi statură un timp pe loc, chibzuind. Cealaltă parte a vînătorii era cătră valea Izvorului. Într-acolo li se părea că au mînat şi cînii. Deci încălecară şi urmară cu repeziciune fundul rîpii. Nu vedeau deasupra lor decît o dungă de cer, în care umbla rotindu-se şi ţipînd din cînd în cînd un vultur negru.

Ieşiră din rîpă la o culme de piatră ; după aceea ajunseră la un tăpşan pravălatic. Sub molizii cei mai din fund forfotea Izvorul Alb. Drept lîngă coamele de spumă ale izvorului, se deschidea o uşă îngustă de peşteră. Vînătorii descălecară. Jder aşteptă un timp cercetînd împrejurimea, înainte de a păşi mai nainte. Nu era nici un semn că ar fi vieţuit acolo fiinţă omenească. Nu se afla urmă de vatră afară ; dinlăuntru nu ieşea fum.

Bătătura era căptuşită cu iarbă şi cu fragi. O veveriţă roşcată ieşi prin firida peşterii, care ţinea loc de fereastră ; la vederea oamenilor se caţără înfricoşată pe un trunchi de molid ; se duse înşurubat pînă sus şi se dosi după o crenguţă ; apoi pluti prin aer cu coada răsfirată şi ajunse în furca unui frag.

— Unde a putut trece bourul? se întreba Jder.

Glasul copoilor nu se mai auzea.

Descălecă şi lăsă în urmă pe tovarăşii săi.