Păşi cu fereală pînă la intrarea peşterii. Se descoperi lîngă izvor ; privi de-acolo înlăuntrul încăperii. Nu era nimic înlăuntru. Îndrăzni să pătrundă doi paşi în acea încăpere în care se mai păstra un miros vechi de fum. Cîndva, trăise aici un om. Era ş-un loc de hodină scobit în părete. Acolo îşi adunase veveriţa alune şi jir.

Ieşind la lumină, Jder îngenunche la marginea grumazului alb de ape şi-şi potoli setea. Atuncea îşi aduseră aminte şi ceilalţi vînători, ieşind din uimirea lor, şi se adăpară odată cu caii. Pe pîrăul care se împînzea la vale din bulucul izvorului, înverzea o ţesătură de buruiană străină, cu foaia grasă şi lucie. Tătarul o cunoscu ; o culese şi o mestecă în gură.

— Asta-i frunza-pustnicului, zise el ; stă vie şi verde în puterea iernii.

După ce au înţeles şi treaba asta, vînătorii se traseră îndărăt ascultând pe spinările de deal din laturile acelei închisori zvonurile vânătorilor măriei sale. Nu s-auzea nimic. Nici copoii care răzbiseră în rîpă nu mai dădeau semn. Valea pustie, ocrotită de orice adiere de vînt, începea să-şi înfierbînte în soare stîncile.

Într-un tîrziu găsiră o frântură de potecă, pe spinarea unui muncel. Din locul acela mai înalt văzură turnul schitului şi, ţinînd sfat, se îndreptară într-acolo. Porunca lui Vodă era că acolo urma să fie popasul de seară al acelei zile. Cum mişcară de pe muscel, nu mai văzură turla şi crucea schitului. După ce coborîră, doi dintre copoii domneşti le ieşiră întru întîmpinare, trudiţi şi cu limbile atârnând. Tătarul puse cornul la gură şi dădu şi el semn lui Pehlivan. După un sfert de ceas, îl găsiră cu pântecele la pămînt, cu botul lîngă o umezeală ce se prelingea din stîncă. Se bucură numaidecît că a fost găsit de stăpînul său. Înştiinţare că ar fi aflat ceva despre bourul cel bătrân nu putu da. Deasemeni veniră şi ceilalţi copoi domneşti, trudiţi de umblet. Era tîrziu şi soarele se aplecase dincolo de crucea amiezii; în toate împrejurimile depărtate nu s-auzea nici un fel de zvon, nici ţăhnit de cîne, nici glas de corn. Vânătoarea măriei sale contenise. Cei patru vînători singuratici descălecară, pentru hodina amiezii.

Oamenii n-aveau merinde cu ei ; se mulţămiră să ciugulească cîteva afine. Caii găsiră, printre pietrării, puţine smocuri sărace de iarbă. Cît statură pe loc, după obiceiul muntenilor, scăpărară şi aprinseră un foc de vreascuri. Abia după ce stîlpul subţire de fum se ridică în înălţime, auziră cornul de pe munte, din partea schitului, şi înţeleseră că e chemare pentru ei. Deci se ridicară flămînzi şi trudiţi, închingară caii şi luară drumul la deal, cotind necontenit.

Cînd se coborî soarele spre săgeţile brădeturilor, auziră aproape zvonind toaca mănăstioarei şi clopotele. Slujitorii le ieşiră întru întîmpinare, chiuindu-i. Măria sa Vodă se afla la schit şi intrase la slujba de vecernie.

Mănăstirea aceea a Duruitoarei era un adăpost numai pentru trei monarhi : un cărturar şi doi muncitori de rînd. Era ţărcuită între munţi, cu împrejmuire de zid tare şi porţi ferecate. Lîngă bisericuţă, cîteva chilii în care locuiau cuvioşii monahi şi unde aveau şi o trapeză, precum şi arhondaric, întru aşteptarea unui slăvit oaspete, care abia acum sosise.

Bourul alb fusese văzut de toţi vînătorii, însă acuma nimene nu mai ştia nimic despre el. Întîmplarea aceasta era de mirare pentru toţi şi părea o minune.

Postelnicul Simion şi Căliman bătrînul cercetară pe cei patru vînători despre cele ce văzuseră şi aflaseră şi avură un adaos în uimirea acelei zile. După ce desăvîrşiră rînduială slujitorimii între ziduri şi la intrarea văii, postelnicul intră în bisericuţă la măria sa, ca să-i împărtăşească cele ce se mai aflaseră.

Era o bisericuţă de lemn, nu mai înaltă decît două staturi de om, avînd toate icoanele şi toate podoabele la locurile lor — însă mai grămădite şi mai mici.

Măria sa stătea în strana domnească. Părintele ieromonah Ioil slujea singur. În umbra punctată de cîteva făclioare şi candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui.

După ce cîntă un axion întru slava măriei sale, părintele Ioil se închină către strana domnească şi pătrunse în palatul cel tainic al altarului. Măria sa ieşi la lumină urmat de postelnic.

După ce înţelese cele aflate de Jderul cei mic, chemă la poruncă pe părintele Ioil. Acesta veni cu supunere, îmbrobodit în camilafca-i cernită şi barba-i căruntă şi dădu măriei sale toate lămuririle, grăind cu supusă sfială şi stînd plecat lîngă jilţul stăpînitorului.

— Într-adevăr, slăvite stăpîne, mărturisi părintele ieromonah Ioil, la peştera de lîngă Izvorul Alb s-a aşezat acum treisprezece ani un sfinţit schivnic, carele a fost venit de dincolo de munţi, aducînd cu el acel bour alb, pe care vînătorii măriei tale l-au văzut. Să ştii, Doamne, că acel bour e îmblînzit şi nu face nici un rău nimănui. Şi acel bour a fost slujitorul schivnicului, cît sfinţitul schivnic a trăit. Avînd ciobanii obicei să puie pentru sfinţia sa daruri într-o ocniţă în dosul schitului nostru, noi i le trimeteam legîndu-le în coarnele bourului. Cînd i se poruncea, bourul venea aici şi noi îl împovăram, după care el se întorcea devale. Voie ca să ne ducem şi să ne închinăm acelui sfînt părinte n-aveam decît după sfînta înviere, cînd ne coboram la el cu lumini, dîndu-i vestea. Dar dacă era încă iarnă şi vifor în munte, nici atunci nu ne duceam. Aşa că schivnicul trăia singur, poruncind să nu-l cerceteze nimeni din lume, avînd el canon singurătatea şi muţenia. Era un om schilav şi bătrîn tare, slab de virtute, şi nouă ni se părea că-i şi cu mintea tulbure, dar el vedea şi auzea altfel decît noi, atît în somn cît şi în trezie. L-am văzut în cîţiva ani, primăvara, după sfînta Înviere, ieşind în răsăritul soarelui, îngenunchind şi punînd urechea la pămînt, — ca s-audă glasul pămîntului. Atîta ne putea spune în acea zi sfîntă, cînd avea slobozenie să grăiască. Şi ne-a mai spus că rînduiala lui a fost să ajungă pînă la măria sa ; dar e slab şi a îngenunchiat aici şi are să vie măria sa la dînsul. «Căci noi sîntem prorocii acestor voievozi»-, a