adăogit el. După ce s-a alinat iarna, acu doi ani, de ziua lăsatului de sec, cap de primăvară, s-a întors bourul cel alb cu darurile şi atunci am înţeles că pustnicul a trecut în limanul cel fără de vifor. Ne-am coborît şi l-am căutat ca să-i aducem sfinţitul trup aici. Fusese slab, numai ca o vedenie. N-am găsit nimic la peşteră. Poate să-l fi furat puhoiul, cînd s-a dus să ia apă şi a căzut; ori poate să se fi înălţat cu aburii cînd s-a aplecat după cum îi era rînduit, ca s-asculte glasul din afund. N-am putut afla nimic. A rămas bourul singur. Uneori, cînd îl supără cînii ciobanilor, ori vînătorii, vine la noi la schit; bate cu fruntea în poarta de dindos, iar noi îi dăm aici sălaş. Cînd se cere, noi îl lăsăm iarăşi slobod.

Măria sa a stătut mult pe gînduri auzind acestea şi părea apăsat de mare părere de rău.

— Altceva nu s-a ştiut nimic? şi nu s-a aflat nimic?

— Nu s-a mai ştiut şi nu s-a mai aflat nimic, slăvite stăpîne.

— Ce glas spunea c-ascultă?

— Noi n-am putut să ştim, slăvite stăpîne. Poate cunoştea el ceva, noi însă nu înţelegeam. Avea o cunoştinţă ascunsă despre mersul stelelor şi al soarelui : cetea pe cer zodiile; ştia întocmai noaptea sfântă cînd se vesteşte învierea Domnului. A spus odată că ascultă să audă tropot, cînd se va ridica sfîntul mare-mucenic Gheorghie împotriva balaurului, dar eu am socotit că acestea-s vorbe de om slab.

După ce ieşi ieromonahul Ioil, ca să se îngrijească de cină şi de aşternutul măriei sale, Vodă rămase într-aceeaşi întristare plină de gînduri. Sfinţitul Amfilohie îşi desfăşură cărţile şi desfăcu iconostasul. Înălţimea sa ascultă cu gîndul dus stihurile sfinte, care totuşi pătrundeau ca o dulceaţă în simţurile sale.

Într-un tîrziu cunoscu, între vînători, lângă uşă, pe Jder cel mic şi se întoarse spre el, cercetîndu-l chiar măria sa cu luare-aminte, asupra tuturor lucrurilor văzute la Izvorul Alb. Măria sa se miră de fragi : unii cu roadă roşie ca mărgeanul, alţii numai înfloriţi.

— Aceştia-s drept dinaintea uşii, unde stătea el şi se închina, fu de părere Ionuţ. Deasemenea, am văzut, măria ta, pe pîrău, iarba care se chiamă a pustnicului, care nu se usucă niciodată. E pusă acolo ca să-şi aducă oamenii aminte de cel ce-a sămănat-o.

Măria sa asculta, dus.

— Se închina lîngă uşa peşterii?

— Da, înălţate stăpîne. Este acolo prag de piatră. Şi de cît a îngenunchiat ani şi ani numai într-acelaşi loc, lespedea e roasă şi scobită.

— Mîni, înainte de plecare, trebuie să cobor şi eu acolo să văd acel loc... suspină măria sa.

Starostelui Căliman nu-i plăcea mîhnirea măriei sale.

— Slăvite stăpîne, fu el de părere, eu socot că nu-i adevărat.

— Ce nu-i adevărat, staroste? tresări Vodă.

— Ptiu, drace! Nu-i adevărat că schivnicul ar fi murit. Ciobanii din munţi spun că s-ar fi aflînd în viaţă la un loc cu bourul său.

Vodă îşi clăti fruntea.

— Unde putem noi găsi cheia de deslegare, părinte Amfilohie?

— Slăvite Doamne, răspunse arhimandritul, nu ne este îngăduit să credem în vrăjitorii ; deci acel om sfînt s-a săvîrşit. Prorocirea pe care a ţinut-o închisă în el va lua fiinţă tot prin voia Celui-prea-înalt, cînd se va plini timpul şi cînd se vor mişca împăraţii şi craii, şi va ieşi Veneţia cu năvi pline de galbini, şi sfinţitul urmaş al apostolului Petrea de la cetatea Romei va binecuvânta pentru biruinţa dreptăţii noroadele din acea parte de lume. Atunci se va mişca şi aici pământul cu toate ale sale.

Vodă cugeta, cu sprînceana coborâtă pe luminile ochilor. Avea în sine o şoaptă : Adâncurile s-au mişcat, dar noi n-am fost gata.

— Doresc să fiu singur numai cu sfinţia ta, urmă luminăţia sa cu glas. În astă sară să nu mi se aducă cina.

În acea noapte, adormind tîrziu după rugăciune, Domnul a avut o vedenie în vis, întocmai cu cea din ajun. I se arătă schivnicul înălţat pe munte şi binecuvântând un pojar uriaş care cuprinsese satele şi târgurile ţării. Însuşi măria sa stătea acum lîngă bărbatul sfînt şi simţea în sine cu mare cutremur tîlcuirea aevea a visului.

 

 

 

CAPITOLUL X

DESPRE NUNTA DOMNEASCĂ ŞI DESPRE NĂCAZURILE LUI NICULĂIEŞ ALBU-JITNICER

 

Voievodul se întoarse fără întârziere la Cetatea Sucevii, ca să gătească primirea Doamnei Maria. Pe urmă, gîndul său era statornicit în hotărârea de a-şi desfăşura cătră miazăzi cît de degrabă ameninţare de război spre hotarul ismailitenilor.

Cel dintăi boier tînăr care-i ieşi întru întîmpinare cînd se întoarse din petrecerea de vînătoare fu domnia sa Mihail Vrînceanu, spătarul cel nou. Pe acesta îl orîndui măria sa ca să iasă întru întîmpinarea împărătiţei la Iaşi, cu boieri şi călăreţi din Ţara-de-Sus. Prea vrednic şi credincios i se arăta acest boier mare-spatar. Încă n-ajunsese la cărunteţă, nici purta barbă, nici nu era mare. Dar în acel trup puţin de om negricios şi uscat era o putere de dragoste în Domnul său, ce se răsfrîngea în afară prin ochii lui mari şi bulbucaţi. După pilda lui Mihail spătar, măria sa nu înceta de o vreme să suie în trepte oameni noi, preţeluindu-i numai după vrednicie. La alte vremuri, trebuiau alţi oameni : bătăliile jertfei, pe care măria sa urma să le viseze în nopţi de nelinişte, cereau inimi arse de credinţă.

Odată cu Mihail spătar, trebuia să încalece şi postelnicul Simion Jder, cu două sute de slujitori.

Vremea de toamnă urma să fie lină : întinderile de cătră Marea scînteiau în ţesături de funigei, aninate în bolîndarii stepei.

Împărătiţa Măria ieşi de la Cetatea Albă în ziua de 8 a lunii septemvrie, după sfînta leturghie la biserica Sfîntului Ion cel Nou. Cerînd ocrotire de la acest sfînt mucenic, cum şi de la prea curata Fecioară, a cărei naştere cădea în acea zi luminată, măria sa îşi luă rămas-bun de la unii din neguţătorii genovezi care o întovărăşiseră pe mare şi care aveau a se întoarce la Cafa cu caravela lor. Trimese printr-înşii închinăciune părinţilor săi prea iubiţi şi grădinilor încîntate de la Mangop. Niciodată în viaţă n-avea să mai vadă trandafirii de-acolo atîrnaţi pe coasta Mării