Cu lacrimi deci se desfăcu Doamna Maria de aceste fiinţi ce se întorceau în patria sa. După ce-şi şterse pleoapele cernite cu năframă de borangie, măria sa oftă şi văzu înaintea sa pustia deşartă de toamnă şi cerul miezului-nopţii. Într-acolo, departe, erau Cetatea Sucevii şi soţul său, pe care încă nu-l cunoştea.

Pîrcalabul Luca de la Cetatea Albă îşi rîndui oştenii ; trîmbiţile sunară pe ziduri ; flamura domnească se sui în boldul suliţii pe turnul cel mai înalt. Caleaşca cu opt cai se urni. Doamna avea lîngă sine patru din slujitoarele sale, înveştmîntate în feregele ţesute cu fir de aur. Însăşi măria sa purta asemenea haină răsăriteană şi conduri persieneşti trandafirii. Pe sîni i se revărsau şiraguri lungi de mărgăritare. În laturile căleştei şi în urmă avea şase slujitori tătari cu coif şi suliţă, încălecaţi în şăi nalte cu scări scurte. Apoi în jur erau slujitorii Voievodului. Cel mai apropiat în laturea stîngă a căleştei se afla Luca pîrcalabul ca să deie Doamnei desluşiri în limba grecească, singura pe care măria sa o vorbea.

Alaiul merse destul de spornic pînă la cel dintâi popas, care a fost Vîrtejeni. Acolo au ieşit înaintea măriei sale optzeci de răzăşi tineri de la ţinutul Lăpuşnei, călări pe cai albi. Căpitanul lor Leca Tătăranu a închinat măriei sale pîne şi sare.

În ziua de 9, s-a făcut popas la tîrgul Lăpuşnei. Acolo s-a adaos la alaiul domnesc sfinţitul Varlaam. egumenul de la mănăstirea Zografu din Sfîntu Munte, cu soţii săi monahi. Sfinţitul Varlaam a binecuvîntat pe Împărătiţă şi i-a dăruit un firişor de lemn din crucea răstignirii, învălit într-o foiţă de aur.

Al treilea popas a fost la târgul Fălciului. Părintele episcop Inochentie a ieşit cu clerul său şi cu mult norod înspre laturea Prutului cădelniţînd şi binecuvântând pe măria sa, dând slavă lui Dumnezeu că s-a învrednicit să vadă cinstit obrazul miresei domneşti. Hodina Împărătiţei a fost la sfînta episcopie. Cum a coborît măria sa la odăile domneşti, s-a înfăţişat domnia sa Mircea, vornic al Ţării-de-Jos, care ţine scaun de judecată la tîrgul Bîrladului, avînd cu sine doi vornicei ai săi şi o sută de călăreţi bîrlădeni, cu cercei de flori la urechile cailor.

Foarte s-a bucurat măria sa de această privelişte pe care o vedea din cerdac. Călăreţii şi norodul înălţau cuşmele hăulind. Nu era nimene între cei de faţă ca să dea lămurire ce se spune şi ce se strigă, deoarece pîrcalabul Luca, după două zile de cale, se întorsese la Cetatea Albă. Cinstitul boier vornic de Ţara-de-Jos se trudea, fel şi chip, scurmîndu-şi barba pe dedesubt cu degetele, să grăiască în limba măriei sale, însă, neavînd suflare de la Duhul Sfînt, nu putea rosti decît cuvinte moldoveneşti şi acelea cu totul neînţelese. Deci de la un timp Împărătiţa a prins a zîmbi şi a rîde, după care a rîs şi vornicul ; molipsindu-se după aceea de veselie toţi cîţi erau de faţă în cerdacul episcopesc. Băgând de samă norodul asemenea plăcută înţelegere, a prins a rîde şi norodul, chiuind. Din porunca vornicului, umblau în preajmă, printre noroade, opt cară cu opt buţi de vin nou. Unii aprozi vorniceşti împărţeau oale nouă ; alţii slobozeau vin prin cepurile buţilor : cîte patru cepuri la fiecare bute.

A fost după aceea un popas la Iaşi, în Cetăţuia Domnească. Acolo, în calea măriei sale Împărătiţa, a ieşit Simion Jder postelnic cu cei două sute de slujitori în armuri de fier luciu, pe cai negri. Singur Jder era pe cal alb. Aşa fel s-au înfăţişat acei oşteni sunând din arme şi coborînd odată toţi din scări în aceeaşi clipă, încît inima Împărătiţei a tresărit de spaimă.

Prea sfinţitul vlădică Tarasie de la Roman a binecuvântat şi a dat şi deslegare limbii măriei sale. Căci prea sfinţitul Tarasie grăia slobod greceşte. Adăogindu-se şi sfinţitul Varlaam de la Aton, s-a ţinut sfat despre puterea măriei sale Ştefan-Vodă, care se vădea în oştenii săi. Postelnicul Simion a păşit pînă la carîtă, a pus genunchiul stîng în pămînt şi s-a închinat. În acea clipă slujitorii cu caii de dîrlogi au stat neclintiţi, ca de stâncă. Cînd, la un semn al postelnicului, călăreţii au bătut c-un picior în pămînt şi s-au zvârlit în şa, ridicîndu-şi caii pe loc într-o învăluire, Domniţa şi-a simţit a doua oară inima înfricoşată. Totuşi i-au plăcut acei oşteni şi a poftit să afle cine-i boierul care le porunceşte :

— E un postelnic al măriei sale, cu numele Simion Păr-Negru, a dat lămurire prea sfinţitul Tarasie.

— Văd lîngă el un alt boier mai tînăr, cu surguci alb la coif, a urmat a întreba Împărătiţa.

— Slăvită Despină, acela e fratele mezin al postelnicului, răspunse vlădica.

Domniţa zîmbi acelui mezin cu ochi îndrăzneţi.

Din Cetăţuie, în amurg liniştit de toamnă, se vedeau în mari depărtări păduri ruginite pe coaste de dealuri, şi printr-o vale, într-acele păduri curgea o apă. Sub Cetăţuie, acea apă se aduna într-un iaz întins al Domniei pe care umblau la pescuit luntri cu pînze. Pîrcalabul de Iaşi dăduse poruncă să se caute numaidecît în acea zi, fie cu năvoadele fie cu ostia, un crap de şase ocă, pentru cina Doamnei.

Întăia oară de cînd intrase în Ţara Moldovei, Împărătiţa Maria avu o simţire de linişte şi de tihnă. Călăreţii domneşti descălecaseră la odăi şi mezinul postelnicului rînduia străjile pe ziduri. Slugile de la cuhnii umblau cu grabă. Pe rîpa dinspre iaz suiau pescari, purtând crapi ai căror solzi scînteiau în bătaia asfinţitului de soare. Dincolo de iaz, în tîrg departe, s-auzea un pristav strigînd poruncă pîrcalabească neguţătorilor, meşterilor şi mişeilor — să se bucure de sosirea luminăţiei sale Doamnei Maria. După ce se alină glasul pristavului, începură a trece pe deasupra Cetăţuiei, cu vîjîiri de vînt, raţe sălbatice venind de cătră răsărit, din bălţile de la Jijia şi curgând înspre pojarul asfinţitului. Unele cădeau pe luciul iazului din vale. O luntre cu vîntrele umflate de boarea înserării pluti încet-încet pînă în fund, sub sprînceana pădurilor.

Însfîrşit,