— Pînă la urmă, n-a avut încotro, omul a început s-ameninţe papagalul, dacă nu-ncetezi, te-nchid în dulap! De ameninţarea asta papagalul a căpiat încă şi mai tare, a-nceput să-njure şi pe idiş…

Se opreşte, rîde pentru sine cu voce tare, se bate uşurel pe coapse: Nu, Netania, chestia asta o să-ţi placă, e exclus să nu-ţi placă.

Publicul îl priveşte şi pare stupefiat. Ici-colo ochii se mijesc de la sine, se pregătesc pentru mişcarea rapidă a mîinii către obraz.

— Pe scurt, tipul apucă papagalul, îl aruncă în dulap şi încuie uşa. Papagalul revarsă dinăuntru asemenea orori, asemenea putoare că tipului îi vine să sară de pe-acoperiş de ruşine faţă de vecini. În cele din urmă nu mai suportă, deschide dulapul, prinde papagalul cu amîndouă mîinile, şi papagalul ţipă, înjură, muşcă, bîrfeşte, chiar defăimează, şi individul îl ia la bucătărie, deschide uşa congelatorului şi-aruncă papagalul înăuntru şi-nchide.

Linişte în sală. Ici-colo zîmbete prudente. Mi se pare că majoritatea publicului e subjugat mai cu seamă de mîinile omului, care se rotesc una deasupra celeilalte în mişcări circulare lente ca un şarpe care se descolăceşte dintr-un coş.

— Individul îşi lipeşte urechea de congelator, aude dinăuntru înjurături, zgîrieturi pe uşă, fîlfîit de aripi… După un timp se face linişte. Un minut, încă un minut, nimic. Linişte. Pasărea nu scoate nici un piuit. Tipul începe să fie neliniştit, e cuprins de remuşcări, poate că papagalul a îngheţat şi-a murit acolo, hipotermie, ce ştiu eu. Deschide uşa congelatorului pregătit sufleteşte pentru ce-i mai rău, şi uite că papagalul iese cu picioare tremurînde, i se cocoaţă pe umăr, îi spune: Domnul meu, n-am cuvinte să cer iertare. De-acum înainte, domnul meu, n-o s-auzi din pliscul meu nici măcar o singură vorbă de ocară. Tipul priveşte papagalul şi nu-şi crede urechilor. Şi-atunci papagalul îi spune: Apropo, domnul meu, cu ce anume a greşit găina?

Publicul rîde. O respiraţie adîncă şi îndelung reţinută izbucneşte într-un hohot de rîs. Publicul rîde, poate şi ca să-l salveze pe omul de pe scenă de propriile lui mîini. Ce contract bizar se ţese aici, şi care e partea mea în acest contract? Cei doi tineri palizi stau aplecaţi înainte pe masă. Buzele lor sînt ţuguiate de încordare, aproape cu patimă. Poate că speră că o să-şi dea din nou lovituri? Omul ascultă rîsul care vine din sală. Îşi ţine capul înclinat şi fruntea încreţită. Nu shoin, oftează el, după ce-a cîntărit intensitatea rîsului şi durata lui, mai mult de-atît n-o să scoatem de la voi. Un public dificil şi cu gusturi alese ai tu aici, Doviniu, e posibil ca unii dintre ei să fie chiar de stînga, ceea ce obligă la o atitudine mai savantă, cu un strop de făţărnicie. Unde eram? Se întărîtă singur printr-un strigăt: Am zis zi de naştere, care e, după cum se ştie, o zi în care se cere o revizie a sufletului, pentru cine are suflet, pentru că eu, ăsta-i adevărul adevărat, în situaţia mea de azi, e pur şi simplu peste posibilităţile mele să întreţin un suflet, serios, un suflet e un articol care obligă la o întreţinere non-stop, nu-i aşa? O îndeletnicire care nu se isprăveşte niciodată! Revizie ca la fiecare sută de mii de kilometri, zi de zi şi ceas de ceas! Nu, spuneţi-mi şi voi, n-am dreptate?

Sînt ridicate halbe cu bere, i se aprobă spusele. Mi se pare că numai eu mai sînt încă sub influenţa mîinii care era fluturată în dreptul obrazului; eu, şi poate şi o doamnă foarte scundă, care şade nu departe de mine şi îl priveşte cu uluire din clipa în care a intrat în scenă, şi parcă i-ar veni greu să creadă că există pe lumea asta o asemenea fiinţă. N-am dreptate? strigă el din nou, şi acum i se răspunde din public cu răcnete şi strigăte de aprobare. N-am drep-ta-te? urlă el cît îl ţin puterile, iar ei urlă că are dreptate, are dreptate. Cîtorva dintre ei efortul le face ochii să sticlească, şi, pare-mi-se, cu cît sporeşte gălăgia, cu atît e el mai mulţumit, se desfată înfierbîntîndu-i, excitîndu-le o glandă vulgară, ba chiar coruptă, şi deodată mi-e limpede în modul cel mai simplu cu putinţă că eu nu vreau şi nu trebuie să fiu aici.

— Pentru că fucking sufletul, lua-l-ar dracu, se tot răzvrăteşte în noi clipă de clipă, aţi băgat de seamă? Ai băgat de seamă, Netania? I se răspunde cu zbierete că da, că au băgat de seamă, iar el: Odată dumnealui vrea aşa, şi altădată nu vrea, şi acum îţi explodează într-o euforie cu focuri de artificii, şi o jumătate de minut după aceea îţi dă c-o bîtă-n cap, şi acum e-n călduri, şi acum are-o criză şi-un bîzdîc şi bîldîbîc! Spuneţi-mi, cine e-n stare să se descurce cu el, şi-n general, cine are nevoie de el? Se înflăcărează, iar eu mă uit primprejur, şi iar mi se pare că, în afară de mine şi de femeia aceea, mititică în mod cu totul deosebit, aproape o pitică, toţi par neîndoielnic satisfăcuţi. Ce, la dracu’, fac eu aici, şi ce obligaţie am faţă de cineva care în urmă cu patruzeci şi ceva de ani a luat împreună cu mine nişte lecţii particulare? Îi mai acord cinci minute, cinci minute pe ceas, şi după asta, dacă nu se întîmplă, cum să zic, o cotitură în acţiune, eu mă ridic şi plec.

Într-un anume fel, la telefon era ceva atrăgător în propunerea lui, şi aici aşijderea, nu contest, are ici-colo momente – pocniturile pe care şi le-a dat singur, tocmai în ele era ceva, nu ştiu, s-a căscat un abis care te invita să-l cercetezi. Şi prost nu-i băiatul. Prost n-a fost niciodată, şi e sigur că