identitatea. Dar ce facem, tovarăşi, cu cei care chiar nu vor? Nici măcar târgul avantajos pe care noi vi-l propunem, de-a deveni informatori, chiar şi plătiţi, la urma urmelor? Sunt trei soluţii: întâi, pe unii îi condamnăm la o viaţă larvară. Nu vor depăşi condiţia de paria, vor trebălui în funcţii minime, de pildă, profesori la o şcoală elementară cu closet în curte (dacă ştiu bine o limbă străină, ar putea deveni traducători, de preferinţă pentru manuale tehnice). Câtorva, dacă plătesc sau dacă sunt cumpăraţi, le vom da drumul. Astfel, pericolul de infectare în ţară este parţial îndepărtat. Şi poate că vor consimţi să colaboreze cu noi din „Vest“. A treia posibilitate: îi ucidem. Ca pe inginerul Ursu, pour l’exemple.

Deci întâlnirile cu Pârvu refăcuseră din mine un om melancolic. De data asta, se instalase în sinea mea un sentiment care semăna, şi de departe şi de aproape, cu scârba. O greaţă metafizică, ce-mi amintea de Sartre. Cum putusem să mă joc cu ei? Povestea cu certificatul pedofilului îmi stătea pe conştiinţă. Fusese o obligaţie de serviciu, un ordin administrativ căruia trebuise să mă supun. Adevărat? Până atunci, cunoscusem nesupunerea, dar nu filosofasem niciodată asupra ei. Spusesem nu când eram copil, dar fiindcă mi se părea greu sau mi-era lene să ascult. Acum începeam să presimt că e o obligaţie morală. Dintr-odată descopeream pe propria piele care este adevărata semnificaţie a Demonului socratic. El nu-ţi spune ce să faci. Te sfătuieşte ce şi cum să nu faci, te învaţă să spui nu.

Toată retorica angajamentului cu care ni se împuiase capul era o înşelătorie. O combinaţie de marxism ortodox plus Sartre. Nouă ni se predica un angajament fără alegere, dar nimeni nu ne spunea, Doamne fereşte, că avem datoria să ne opunem când conştiinţa ne dictează aşa ceva. Eram „moluşte“.

E mult de atunci. Oare ştiu adevărat cum eram? Oare nu sunt obligat să ţes despre mine o legendă, să fabric un text care să semene cu un vis, pentru motivul bun că istoria personală – nu mai puţin decât istoria colectivă – devine vis, mit? De fapte nu mă îndoiesc, dar pentru gânduri nu pot să garantez. Reconstitui ca un psihanalist, ca un arheolog, cu multă răbdare, mintea mea de atunci.

V

Îmi dau seama, scriind, că ispita de a-ţi pune cenuşă în cap e mare. Dar e o cale prea uşoară. E reflexul de umilire al masculilor nedominanţi din gloata maimuţelor. Te aşezi la pământ, prezentându-ţi posteriorul. Şi eşti iertat. Nu vreau să fac, în ceea ce mă priveşte, un autoportret în negru. Sincer vorbind, chiar cu facilităţile pe care le-am avut, cu privilegiile de care mă bucuram (şi cu prejudecăţile favorabile), aş fi putut face mult mai puţin. De aceea nu mă voi scuza.

În acel moment şi în lunile care au urmat, nu aveam în minte decât plecarea. Să las în urma mea acest loc fără speranţă şi să uit (credeam că pot uita). Să încep o viaţă nouă.

Aşezat seara în fotoliul din birou, aveam fantezii. O fantezie e un proiect insuficient copt. Un proiect e o fantezie care s-a maturizat.

Mă văd într-o seară, singur în bibliotecă, privind rafturile pline de cărţi din care unele aparţinuseră părinţilor mei. Câteva mobile. Scrinul Renaissance, cu frontonul ca un templu antic. Biroul la care lucrase tatăl meu. Tablouri. O natură moartă de Petraşcu: un ibric de alamă lucind ca aurul vechi. Un Ţuculescu de tinereţe: un peisaj cu solul roşiatic. Cărţi, cărţi. Cărţi moştenite, tratate filosofice nemţeşti, operele lui Goethe, ale lui Thomas Mann. Cărţi strânse de mine de-a lungul anilor. Multe alte mici amintiri, un mic elefant indian de alamă, obiect ieftin de târg adus de tatăl meu, un păsăroi de abanos cu piciorul rupt. O scrumieră dăruită, printr-o ciudată întâmplare, de primarul Veneţiei, în vizită la Bucureşti. Nu te desparţi aşa de amintiri. Îmi spuneam: cum o să părăseşti tu toate astea? Erau urmele materiale ale memoriei mele. Mi se părea monstruos să mă despart de toate obiectele impregnate de trecut, de tot ceea ce, în fond, mă reprezenta. Îmi aduceam aminte de moartea mamei mele, când am privit bibelourile ei de pe comoda Biedermeier şi am fost atât de trist că lucrurile acelea nu mai aveau stăpân. Şi eu, plecând, aveam să le lipsesc de stăpân. Sigur ele aveau să supravieţuiască. Să se regăsească în alte camere, pe alte scrinuri, etajere. Dar forţa care le ţinea împreună, prezenţa noastră în acel loc, nu. O astfel de plecare e o moarte.

Aveam să plec împreună cu ai mei. Viaţa va fi prezervată. Şi ceea ce contează în primul rând este viaţa. Nu amintirile. Şi totuşi... e groaznic de greu să laşi în urmă obiecte. În obiecte se adună simbolic timpul. Tot timpul pe care l-ai trăit.

O viaţă nouă! Oare există cu adevărat aşa ceva? Altădată, în fotoliul din birou, îmi doream cu intensitate, mă rugam lui Dumnezeu să ajung în Elveţia, o Elveţie a cărţilor poştale pe care o zărisem abia în 1968, când avusesem tentativa ratată de „rămânere“ (Elveţia în care trăisem scurt timp, ca şcolar în 1947, alt an tulburător al vieţii mele). Mă imaginam prospectiv ca un medic modest, petrecând zile lungi, până-n seară, într-un cabinet dintr-un mic oraş de provincie. Seara aveam să mă întorc acasă, într-o vilă care se ridica în mijlocul unei poieni. Îmi spuneam: „Pentru o asemenea existenţă, fie şi numai ca să scapi de urâţenia acestei vieţi de aici, de aproximaţiile ei morale, merită să faci orice efort! Merită să înfrunţi plictisul, dezafectarea, izolarea, singurătatea! Să scapi. Dar de ce vrei să scapi?“. Descopeream de ce voiam