Era o agitaţie nemaipomenită. Patru mii de comunişti fuseseră arestaţi în decurs de 24 de ore de la incendierea Reichstagului, iar alţii erau săltaţi în fiecare oră. Germania era curăţată de o molimă şi lui Macke deja i se părea mai respirabil aerul Berlinului.

Însă dosarele poliţiei nu erau actualizate. Între timp, unele persoane îşi schimbaseră domiciliul, trecuseră mai multe rânduri de alegeri, bătrânii muriseră şi tinerii le luaseră locul. Macke era şeful unui grup însărcinat cu actualizarea datelor, prin descoperirea noilor nume şi adrese.

Se pricepea la asta. Îi plăceau cataloagele, registrele de adrese, hărţile cu străzi, secţiunile decupate din ziare, orice soi de listă. Talentele sale nu fuseseră preţuite la secţia din Kreuzberg, unde munca de criminalist se rezuma la bătutul suspecţilor până când aceştia începeau să dezvăluie nume. Spera să fie ceva mai apreciat aici.

Nu că ar fi avut vreo problemă cu bătaia suspecţilor. În biroul său din spatele clădirii, putea auzi ţipetele femeilor şi ale bărbaţilor torturaţi la subsol, dar asta nu îl deranja. Erau trădători, agenţi subversivi şi revoluţionari. Aduseseră Germania în pragul colapsului cu grevele lor şi ar fi provocat şi mai mult rău dacă li se oferea prilejul. Nu simţea nicio urmă de compasiune pentru ei. Îşi dorea doar ca şi Robert von Ulrich să se afle printre ei, gemând de durere şi cerşind îndurare.

Abia în seara de joi, 2 martie, la opt seara, izbuti să îl verifice pe Robert.

Îşi trimise echipa acasă şi îi duse un vraf de liste actualizate şefului său, inspectorul de criminalistică Kringelein, la etaj. Apoi se întoarse la dosare. Nu se grăbea să plece acasă. Locuia singur. Soţia lui, o femeie nedisciplinată, fugise cu un ospătar de la restaurantul fratelui său, spunând că voia să fie liberă. Nu aveau copii.

Începu să frunzărească dosarele.

Aflase deja că Robert von Ulrich intrase în Partidul Nazist în 1923 şi plecase din acesta doi ani mai târziu. Asta nu însemna mare lucru. Macke avea nevoie de mai multe elemente.

Sistemul de îndosariere nu era atât de logic pe cât şi-ar fi dorit. Una peste alta, era dezamăgit de poliţia prusacă. Se zvonea că şi Göring era la fel de nemulţumit şi că plănuia să desprindă departamentul politic şi pe cel de informaţii din forţele regulate, pentru a constitui o poliţie secretă mai eficientă. Lui Macke i se părea o idee bună.

Între timp, nu reuşi să îl găsească pe Robert von Ulrich în dosarele obişnuite. Poate că nu era neapărat un semn de ineficienţă. Poate că omul nu greşise cu nimic. Fiind conte austriac, era puţin probabil să fie comunist sau evreu. Aparent, cel mai mare păcat al lui era faptul că vărul său, Walter, era un social-democrat. Iar asta nu era o infracţiune… cel puţin nu încă.

Macke realiză acum că ar fi trebuit să facă verificările înainte să îl abordeze pe individ. Însă el se aruncase cu capul înainte, fără să aibă informaţii complete. Ar fi trebuit să-şi dea seama că era o greşeală. Drept urmare, fusese nevoit să îndure condescendenţa şi sarcasmul insului. Fusese umilit. Dar avea de gând să i-o plătească.

Începu să caute prin secţiunea de „diverse” dintr-un fişet prăfuit din spatele camerei. Numele von Ulrich nu apărea nici aici, însă lipsea un document. Conform listei agăţate pe uşa fişetului, ar fi trebuit să se afle acolo şi un dosar de 117 pagini, intitulat „Stabilimente de moravuri uşoare”. După nume, părea să fie o listă cu cluburile de noapte din Berlin. Macke intuia motivul pentru care nu se afla acolo. Probabil că fusese folosit recent: toate localurile de noapte mai decadente fuseseră închise atunci când Hitler devenise cancelar.

Macke urcă din nou la etaj. Kringelein îi punea la curent pe poliţiştii care urmau să descindă la adresele actualizate ale comuniştilor şi ale aliaţilor acestora, pe care i le furnizase Macke.

Acesta nu ezită să-şi întrerupă şeful. Kringelein nu era nazist, drept pentru care se temea să se ia de un membru al Batalioanelor de Asalt. Macke zise:

— Caut dosarul cu „Stabilimente de moravuri uşoare”.

Kringelein păru iritat, dar nu protestă.

— E pe masa de acolo, zise el. Poţi să-l iei.

Macke luă dosarul şi se întoarse în biroul său.

Ancheta data din urmă cu cinci ani. În dosar erau prezentate cluburile deschise la vremea respectivă şi activităţile care se desfăşurau acolo: jocuri de noroc, expunere indecentă, prostituţie, trafic de droguri, homosexualitate şi alte destrăbălări. În dosar apăreau numele patronilor şi ale investitorilor, ale membrilor şi ale angajaţilor din cluburi. Macke citi cu răbdare fiecare nume în parte: poate că Robert von Ulrich era vreun dependent de droguri sau vreun client al târfelor.

Berlinul era celebru pentru cluburile sale de homosexuali. Macke ajunse la secţiunea dedicată clubului Condurul roz, unde bărbaţii dansau cu alţi bărbaţi şi pe scenă cântau travestiţi. Uneori, munca sa era de-a dreptul dezgustătoare, se gândi el.

Urmări cu degetul lista de membri şi îl găsi acolo pe Robert von Ulrich. Scăpă un oftat de satisfacţie. Apoi se uită mai jos şi văzu şi numele lui Jörg Schleicher.

— Măi să fie, făcu el. Ia să vedem cât de sarcastic mai eşti acum.

(IV)

Când se revăzură, Lloyd observă că Walter şi Maud erau mai furioşi… şi mai speriaţi.

Asta se întâmplă în sâmbăta următoare, pe 4 martie, în ajunul alegerilor. Lloyd şi Ethel plănuiau să participe la un miting al Partidului Social Democrat, organizat de Walter, şi se duseră acasă la familia von Ulrich, în Mitte, ca să servească prânzul înainte.

Era o casă din secolul al XIX-lea, cu încăperi spaţioase şi ferestre mari, deşi mobilierul era destul de învechit. Prânzul fu simplu – cotlete de porc cu cartofi şi varză –, dar vinul servit era de calitate. Walter şi Maud vorbeau de parcă ar fi fost săraci – şi nu încăpea îndoială că duceau o viaţă mai modestă decât cea a părinţilor lor –, însă în niciun caz nu mureau de foame.

Dar erau înspăimântaţi.

Hitler izbutise să-l convingă pe bătrânul preşedinte al Germaniei, Paul von Hindenburg, să aprobe Decretul cu privire la Incendierea Reichstagului,