care le conferea naziştilor autoritatea de a face ceea ce făceau deja, şi anume de a-şi bate şi de a-şi tortura adversarii politici.

— Au fost arestaţi douăzeci de mii de oameni de luni-seară până acum! rosti Walter cu glas tremurat. Nu doar comunişti, ci şi oameni pe care naziştii îi etichetează drept „simpatizanţi comunişti”.

— Iar în această categorie intră toţi cei care nu le convin, explică Maud.

Ethel zise:

— Şi cum se mai pot organiza alegeri democratice în aceste condiţii?

— Trebuie să facem tot ce ţine de noi, spuse Walter. Dacă nu facem deloc campanie, îi vom ajuta şi mai mult pe nazişti.

Lloyd interveni impetuos:

— Când veţi înceta să acceptaţi această situaţie? Când veţi riposta? Încă mai credeţi că este o greşeală să răspunzi la violenţă cu violenţă?

— Categoric, zise Maud. Rezistenţa paşnică este singura noastră speranţă.

Walter rosti:

— Partidul Social Democrat are o aripă paramilitară, Reichsbanner, dar este slabă. Un mic grup de social-democraţi au susţinut ideea unei reacţii violente faţă de nazişti, dar moţiunea lor a fost respinsă prin vot.

Maud zise:

— Lloyd, nu uita că naziştii au poliţia şi armata de partea lor.

Walter îşi privi ceasul de buzunar.

— Trebuie să plecăm.

Maud rosti brusc:

— Walter, ce-ar fi să contramandezi mitingul?

El o privi surprins.

— Am vândut deja 700 de bilete.

— Of, dă-le încolo de bilete, pufni Maud. Îmi fac griji pentru tine.

— Nu este cazul. Distribuirea locurilor s-a făcut cu atenţie, deci nu ar trebui să fie scandalagii în sală.

Lloyd nu era prea sigur că Walter era convins de ceea ce spunea.

Walter continuă:

— În orice caz, nu-i pot lăsa de izbelişte pe oamenii care sunt încă dispuşi să participe la un miting politic democratic. Ei sunt ultima noastră speranţă.

— Ai dreptate, recunoscu Maud. Se uită la Ethel şi spuse: Poate că ar trebui să rămâneţi acasă, tu şi cu Lloyd. Este periculos, indiferent ce ar spune Walter; şi nici nu este ţara voastră, la urma urmei.

— Socialismul este internaţional, replică Ethel cu dârzenie. Îţi apreciez îngrijorarea, dar am venit aici ca să observ îndeaproape politica germană şi nu am de gând să ratez asta.

— Fie. Dar copiii nu vin cu noi, zise Maud.

Erik spuse:

— Nici nu voiam să vin.

Carla părea dezamăgită, dar nu scoase nicio vorbă.

Walter, Maud, Ethel şi Lloyd urcară în mica maşină a lui Walter. Lloyd era neliniştit, dar şi nerăbdător. Urma să aibă o perspectivă asupra politicii mult superioare celei a prietenilor săi de-acasă. Şi, dacă se ajungea la bătaie, el unul nu se temea.

Porniră spre est, traversând Alexander Platz şi intrând într-un cartier cu case sărăcăcioase şi prăvălii micuţe, unele dintre acestea având firma scrisă în ebraică. Partidul Social Democrat era un partid muncitoresc, dar, la fel ca Partidul Laburist din Marea Britanie, avea şi câţiva susţinători înstăriţi. Walter von Ulrich făcea parte dintr-o minoritate selectă.

Maşina parcă în faţa unei marchize pe care scria „Teatrul Popular”. În faţa clădirii deja se formase o coadă. Walter se duse la uşă, făcând cu mâna către mulţime, iar oamenii îl aclamară. Lloyd şi ceilalţi îl urmară înăuntru.

Walter dădu mâna cu un tânăr sobru având vreo 18 ani.

— Acesta este Wilhelm Frunze, secretarul filialei locale a partidului nostru.

Frunze era unul dintre acei băieţi care păreau să se fi născut deja maturi. Purta un sacou cu buzunare ce nu mai era la modă de cel puţin zece ani.

Frunze îi arătă lui Walter cum puteau fi blocate pe dinăuntru uşile teatrului.

— După ce se vor aşeza toţi la locurile lor, vom încuia uşa, ca să nu poată intra niciun instigator, explică el.

— Foarte bine, spuse Walter. Bine gândit.

Frunze îi conduse în sală. Walter urcă pe scenă şi se salută cu ceilalţi candidaţi aflaţi deja acolo. Spectatorii începură să intre şi să-şi ocupe locurile. Frunze îi duse pe Maud, pe Ethel şi pe Lloyd la locurile lor rezervate, din primul rând.

Doi băieţi se apropiară de ei. Cel mai tânăr, care părea să aibă vreo 14 ani, dar era mai înalt decât Lloyd, o salută pe Maud cu foarte mare politeţe şi se înclină uşor. Maud se întoarse spre Ethel şi zise:

— El este Werner Franck, fiul prietenei mele, Monika. Apoi i se adresă lui Werner: Tatăl tău ştie că eşti aici?

— Da – mi-a spus că ar trebui să văd cu ochii mei ce-i social-democraţia.

— Este foarte destupat la minte pentru un nazist.

Lui Lloyd i se păru o replică puţin cam aspră pentru un băiat de 14 ani, dar Werner îi dădu un răspuns pe măsură:

— Tatăl meu nu crede cu adevărat în nazism, dar consideră că Hitler este bun pentru afacerile germane.

Wilhelm Frunze rosti cu indignare:

— Cum poate fi bine pentru afaceri să azvârli mii de oameni la închisoare? Chiar lăsând la o parte nedreptatea în sine, asta înseamnă că ei nu mai pot munci!

Werner spuse:

— Sunt de acord cu dumneavoastră Şi totuşi, acţiunea punitivă întreprinsă de Hitler se bucură de sprijin în rândul populaţiei.

— Oamenii cred că sunt salvaţi de o revoluţie bolşevică, zise Frunze. Presa nazistă i-a convins că li se pregătea o campanie comunistă de crime, incendieri şi otrăviri în toate oraşele şi satele.

Băiatul de lângă Werner, ceva mai scund, dar mai în vârstă decât acesta, interveni în discuţie:

— Însă cei care îi bagă pe oameni în beciuri şi îi rup în bătaie sunt Cămăşile Brune, nu comuniştii.

Vorbea germana fluent, cu un uşor accent, pe care Lloyd nu îl recunoştea.

Werner zise:

— Îmi cer scuze, am uitat să vi-l prezint pe Vladimir Peshkov. Este coleg cu mine la Academia din Berlin şi toată lumea îi spune Volodea.

Lloyd se ridică şi dădu mâna cu el. Volodea, un tânăr remarcabil, cu ochi albaştri şi sinceri, era cam de-o seamă cu Lloyd.

Frunze rosti:

— Îl ştiu pe Volodea Peshkov. Şi eu sunt elev la Academia din Berlin.

Volodea spuse:

— Wilhelm Frunze este geniul şcolii – are cele mai bune note la fizică, chimie şi matematică.

— Aşa este, confirmă Werner.

Maud îl scrută cu privirea pe Volodea şi întrebă:

— Peshkov? Eşti fiul lui Grigori?

— Întocmai, Frau von Ulrich. El este ataşat militar la ambasada sovietică.

Deci, Volodea era rus. „Vorbeşte germana fără efort”, se gândi Lloyd cu o urmă de invidie. Fără îndoială că acest lucru se datora faptului că locuia acolo.

— Îi cunosc bine pe părinţii tăi, îi zise Maud lui Volodea.

Ea îi cunoştea pe toţi diplomaţii din Berlin, îşi dăduse seama Lloyd. Era indispensabil