un lucru neobişnuit o piatră care se desprinde sub piciorul timpului şi se rostogoleşte în abis. De data aceasta însă, i se părea că piatra cedase sub picioarele unui om şi că un zgomot de paşi ajungea până la el, cu toate că făptura nevăzută făcea totul ca să-l înăbuşe.

Într-adevăr, după o clipă, se arătă un om ieşind treptat din umbră, pe măsură ce urca scara al cărei orificiu situat în faţa lui Franz era luminat de lună, dar ale cărei trepte, pe măsură ce coborai, se afundau în beznă. Putea să fie un călător ca şi el, preferând o meditaţie solitară flecărelii banale a călăuzelor şi în consecinţă, apariţia sa nu avea nimic surprinzător. Dar, după şovăiala cu care urca ultimele trepte, după felul cum, ajuns pe platformă, se opri şi păru că ascultă, era vădit că venise acolo cu un scop anumit şi că aştepta pe cineva. Cu o mişcare instinctivă, Franz se ascunse cât putu mai mult în spatele coloanei. La zece paşi de locul unde se găseau amândoi, bolta era desfundată şi o deschizătură rotundă, ca aceea a unui puţ, permitea să se zărească cerul înstelat.

În jurul deschizăturii prin care, poate de sute de ani, răzbeau razele lunii, creşteau tufişuri ale căror forme, verzi şi plăpânde, se desprindeau pe azurul mat al firmamentului, în timp ce liane înalte şi tulpini puternice de iederă spânzurau de pe terasa superioară, legănându-se sub boltă ca nişte frânghii plutitoare.

Personajul, a cărui misterioasă sosire atrăsese atenţia lui Franz, stătea într-o semi-penumbră care nu-i îngăduia să-i distingă trăsăturile, dar care nu era totuşi destul de întunecată ca să-l împiedice să-i examineze îmbrăcămintea. Era înfăşurat într-o manta largă, cafenie, cu o pulpană care, zvârlită peste umărul stâng, îi ascundea partea de jos a feţei, în timp ce pălăria cu boruri late îi acoperea partea superioară. Numai extremitatea veşmintelor era luminată de lumina piezişă ce trecea prin deschizătură, permiţând să se distingă un pantalon negru, care acoperea, cochet, o cizmă de lac.

Omul aparţinea, evident, dacă nu aristocraţiei, cel puţin înaltei societăţi. Stătea acolo de câteva minute şi începu să dea semne vădite de nerăbdare, când un zgomot uşor se auzi pe terasa superioară. În clipa aceea, o umbră păru că acoperă lumina. Un om se arătă în deschizătură, îşi cufundă privirea străpungătoare în întuneric şi zări omul cu manta. Se agăţă îndată de lianele care spânzurau şi de iederele plutitoare, alunecă pe ele şi, ajungând la trei sau patru picioare de sol, sări sprinten jos. Acesta purta costumul unui Transteverin.

— Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse el în dialect roman, că v-am făcut să aşteptaţi. Am întârziat doar câteva minute. Acum au sunat orele zece la Saint-Jean de Latran.

— Eu am venit mai înainte, nu dumneata eşti în întârziere, răspunse străinul, fără ceremonie, cu cel mai curat accent toscan. De altminteri, chiar dacă mă lăsai să aştept, mi-aş fi închipuit că te reţine un motiv independent de voinţa dumitale.

— Şi aţi fi avut dreptate, Excelenţă; vin de la castelul San-Angelo şi am trecut prin toate greutăţile ca să vorbesc cu Beppo.

— Cine e Beppo?

— Un slujbaş al închisorii, căruia i-am făcut un mic venit ca să aflu ce se petrece în castelul Sfinţiei sale.

— Aha, văd că eşti prevăzător, dragul meu.

— Ce vreţi, Excelenţă? Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla; poate că într-o zi am să fiu şi eu prins în plasă, ca bietul Peppino şi o să am nevoie de un şoarece ca să roadă câteva plase ale închisorii.

— Pe scurt, ce ai aflat?

— Vor fi două execuţii marţi, la orele două, aşa cum e obiceiul la Roma, cu prilejul deschiderii sărbătorilor mari. Un condamnat va fi mazzolato, un nenorocit care a ucis un preot ce-l crescuse şi care nu merită nici un interes. Celălalt va fi decapitato şi acesta e bietul Peppino.

— Ce vrei, dragul meu, voi inspiraţi o groază aşa de mare, nu numai stăpânirii pontificale, dar şi regatelor vecine, încât e neapărată nevoie să se dea un exemplu.

— Dar Peppino nici nu face parte din banda mea, e un biet cioban care n-a făcut altă crimă decât că ne-a procurat alimente.

— Ceea ce face ca el să fie socotit complicele vostru. Precum, vezi, sunt plini de atenţii cu el, căci, în loc să-l răpună aşa cum vei fi dumneata dacă au să te prindă, se vor mulţumi să-l ghilotineze. De altminteri, se va aduce o variaţie în plăcerile poporului şi va fi un spectacol pentru toate gusturile.

— Afară de acela pe care i-l pregătesc eu şi la care nu se aşteaptă, declară Transteverinul.

— Dragă prietene, dă-mi voie să-ţi spun că îmi pari pe punctul de a face o prostie, reluă omul cu mantaua.

— Sunt hotărât la orice ca să împiedic execuţia nenorocitului care se află la strâmtoare pentru vina de a mă fi servit; la naiba, m-aş socoti un laş dacă nu aş face ceva pentru bietul băiat.

— Şi ce ai să faci?

— Am să pun douăzeci de oameni în jurul eşafodului, iar în momentul când îl vor aduce, la semnalul dat de mine, ne vom năpusti cu pumnalele asupra escortei şi-l vom răpi.

— Mi se pare foarte riscant şi cred că planul meu e mai bun decât al dumitale.

— Şi care e planul dumneavoastră, Excelenţă?

— Aş da zece mii de piaştri cuiva pe care îl ştiu şi care va obţine amânarea execuţiei lui Peppino pentru la anul, apoi, în timpul anului, aş da încă o mie de piaştri cuiva pe care de asemenea îl cunosc şi i-aş înlesni evadarea din închisoare.

— Sunteţi sigur de reuşită?

— Pardieu! spuse în franţuzeşte omul cu mantaua.

— Vă rog? întrebă Transteverinul.

— Spun, dragul meu, că aş face mai mult cu singur cu aurul meu, decât dumneata şi toţi oamenii dumitale, cu pumnalele, pistoalele, carabinele şi tromboanele lor. Lasă-mă pe mine să lucrez.

— Minunat, dar, dacă nu izbutiţi, noi vom fi oricând gata.

— Fiţi oricând gata, dacă vă face plăcere, dar te asigur că eu îl voi salva.

— Băgaţi de seamă că e hotărât pentru poimâine, marţi, nu mai aveţi decât ziua de mâine.

— Da, dar