ziua se compune din douăzeci şi patru de ore, fiecare oră se compune din şaizeci de minute, fiecare minut din şaizeci de secunde; în 86.400 de secunde se pot face multe lucruri.

— Cum să aflăm, Excelenţă, dacă aţi izbutit?

— Foarte simplu. Am închiriat ultimele trei ferestre ale cafenelei Rospoli. Dacă am obţinut amânarea, cele două ferestre din colţ vor fi acoperite cu damasc galben, iar aceea din mijloc va avea damasc alb cu o cruce roşie.

— Minunat! Şi prin cine veţi comunica amânarea?

— Trimite-mi pe unul din oamenii dumitale deghizat în călugăr să i-o dau. Graţie costumului său va ajunge până la piciorul eşafodului şi va preda documentul şefului confreriei care, la rându-i, îl va preda călăului. Până atunci, comunicaţi vestea aceasta lui Peppino, să nu moară cumva de frică sau să-şi piardă mintea, căci ar însemna că am făcut o cheltuială inutilă.

— Excelenţă, zise ţăranul, eu vă sunt devotat cu trup şi suflet, iar dumneavoastră sunteţi încredinţat de aceasta, nu-i aşa?

— Nădăjduiesc cel puţin.

— Ei, bine, dacă îl salvaţi pe Peppino, vă voi purta în viitor mai mult decât devotament, vă voi purta supunere.

— Ia seama la ce spui, dragul meu. Poate că într-o zi am să-ţi reamintesc, deoarece s-ar putea să am şi eu nevoie de tine vreodată.

— Excelenţă, mă veţi găsi atunci, în ceas de nevoie, aşa cum v-am găsit eu acum. Chiar de v-aţi afla la capătul celălalt al lumii, nu trebuie decât să-mi scrieţi: "Fă asta" şi eu o voi face...

— Ssst! spuse necunoscutul. Aud zgomot.

— Sunt nişte călători care vizitează Colosseumul cu făclii.

— Nu trebuie să ne găsească împreună. Copoii de călăuze ar putea să te recunoască şi oricât de onorabilă ar fi prietenia dumitale, dragul meu, dacă s-ar afla că suntem legaţi unul de celălalt, mi-e teamă că legătura aceasta ar ştirbi ceva din creditul meu.

— Aşadar, dacă aveţi amânarea?

— Fereastra de la mijloc îmbrăcată în damasc cu o cruce roşie.

— Dacă n-o aveţi?...

— Trei culori galbene.

— Şi atunci?

— Atunci, dragul meu, mânuieşte pumnalul în voie, îţi îngădui şi voi fi acolo ca să te văd la lucru.

— Cu bine, Excelenţă. Eu contez pe dumneavoastră şi dumneavoastră contaţi pe mine.

După aceste cuvinte, Transteverinul dispăru pe scară, în timp ce necunoscutul, acoperindu-şi şi mai mult figura cu mantaua, trecu la doi paşi de Franz şi coborî în arenă pe treptele exterioare.

În clipa următoare Franz îşi auzi numele răsunând sub bolţi. Îl chema Albert.

Aşteptă până când cei doi se îndepărtară, nevrând să le arate că au avut un martor care, dacă nu le-a văzut chipul, totuşi n-a pierdut un cuvânt din convorbirea lor.

Peste zece minute, Franz gonea spre hotelul Spania ascultând cu o neatenţie nepoliticoasă dizertaţia savantă pe care Albert o făcea, după Pliniu şi Calpurnius, asupra reţelelor cu ţepi de fier care împiedicau animalele sălbatice să se năpustească asupra spectatorilor.

Îl lăsă să vorbească fără să-l contrazică. Era grăbit să rămână singur, pentru a medita în taină ia scena petrecută în faţa sa. Dintre cei doi oameni, unul îi era, cu siguranţă, necunoscut. Îl vedea şi îl auzea pentru întâia oară, dar nu tot aşa era cu celălalt. Cu toate că nu-i zărise chipul cufundat mereu în umbră sau ascuns de manta, inflexiunile glasului îl izbi-seră prea mult când le-a auzit prima oară, ca ele să mai poată răsuna vreodată în apropierea sa fără să le recunoască. Cu deosebire în intonaţiile ironice era ceva strident şi metalic care îl făcuse să tresară în ruinele Colosseumului, că şi în peştera de la Monte-Cristo. De aceea, avea ferma convingere că omul acesta nu e altul decât Simbad marinarul.

În orice altă împrejurare, curiozitatea inspirată de acest om ar fi fost aşa de mare, încât i s-ar fi arătat în faţă. De data aceasta însă, conversaţia pe care o auzise era prea intimă ca să nu-l reţină teama chibzuită că apariţia sa nu i-ar fi fost plăcută. Îl lăsase deci să se depărteze, precum aţi văzut, dar făgăduindu-şi, că dacă îl va mai întâlni, să nu piardă al doilea prilej aşa cum îl pierduse pe primul.

Franz era prea frământat de gânduri ca să doarmă bine. Îşi petrecu noaptea evocând toate împrejurările care se legau de omul din peşteră şi de necunoscutul de la Colosseum şi care tindeau să facă din ambele personaje un singur individ. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părerea sa se întărea.

Adormi spre ziuă, astfel că nu se trezi decât foarte târziu. Ca adevărat parizian, Albert îşi luase măsurile de precauţie pentru seara. Trimisese după o lojă la teatrul Argentina.

Franz avea de scris câteva scrisori în Franţa, astfel că lăsă pentru toată ziua trăsura lui Albert.

La orele cinci, Albert se înapoie. Predase scrisorile de recomandaţie, avea invitaţii pentru fiecare seară şi văzuse Roma. O zi îi fusese deajuns pentru toate acestea. Ba, avusese timp să se informeze şi asupra piesei care se juca şi asupra actorilor. Piesa era intitulată Parisina; actorii se numeau: Coselli, Moriani şi Specia.

Tinerii noştri nu erau, precum vedeţi, tocmai nefericiţi: vor asista la reprezentaţia uneia dintre cele mai bune opere a autorului Luciei di Lammermoor, cântată de trei dintre cei mai renumiţi artişti ai Italiei.

Albert nu se putuse obişnui cu teatrele ultramoderne, cu orchestra dincolo de care nu se trece şi care n-au nici balcoane, nici loji descoperite; îi era greu unui om care îşi avea stalul său la Bouffes şi locul său în loja Operei. Ceea ce nu-l împiedica pe Albert să se gătească în culori bătătoare, ori de câte ori mergea la Operă cu Franz. Toalete zadarnice, căci, trebuie să mărturisim spre ruşinea unuia dintre cei mai vrednici reprezentanţi ai aristocraţiei noastre, de patru luni de zile de când cutreiera Italia în lung şi în lat, Albert nu avusese nici o aventură. Încerca uneori să glumească pe tema aceasta, în fond însă, era, el, Albert de Morcerf, unul dintre tinerii cei mai căutaţi, era grozav de nemulţumit de insuccesul său. Lucru era cu atât mai penibil cu cât, potrivit deprinderii modeste a scumpilor noştri compatrioţi, Albert plecase din Paris cu convingerea că va avea în Italia cele mai