mari succese şi că va veni să facă deliciile bulevardului Gand cu istorisirea aventurilor sale. Din păcate, nu se întâmplase nimic: fermecătoarele contese genoveze, florentine şi napolitane, rămăseseră fidele nu soţilor, ci amanţilor lor, iar Albert căpătase cruda convingere că italiencele au asupra franţuzoaicelor cel puţin avantajul că sunt fidele infidelităţii lor.

Nu vreau să spun că, în Italia, nu sunt, ca pretutindeni, excepţii. Şi cu toate acestea, Albert era nu numai un cavaler de perfectă eleganţă, ci şi un om cu mult spirit, în plus, era viconte; viconte de nobleţe nouă, este drept, dar astăzi când nu se mai arată dovezile, ce importă că ea datează din 1399 sau din 1815? Pe deasupra, avea un venit de cincizeci de mii de lire. Era mai mult decât trebuie, precum vedeţi, spre a fi la modă la Paris. Se simţea deci întrucâtva umilit că încă nu a fost remarcat serios de nimeni în nici unul din oraşele pe unde trecuse. Nădăjduia însă să-şi scoată paguba la Roma, carnavalul fiind, în toate ţările care celebrează aceasta onorabilă instituţie, o epocă de libertate unde cele mai severe făpturi se lasă îndemnate spre o faptă de nebunie. Şi, deoarece carnavalul se deschidea a doua zi, era foarte important ca Albert să-şi lanseze prospectul înainte de deschidere. Aşadar, închiriase în acest scop una din lojile cele mai arătoase din teatru şi se gătise în mod ireproşabil. Loja se găsea la primul rang, cel care înlocuieşte la noi galeria. De altminteri şi primele trei etaje sunt tot aşa de aristocratice unele ca şi altele şi de aceea li se spune ranguri nobile. Loja în care putea să încapă fără a fi înghesuite, douăsprezece persoane, îi costase pe cei doi prieteni ceva mai puţin decât o lojă de patru persoane la Ambigu.

Albert mai nutrea o speranţă: dacă izbutea să ocupe un loc în inima unei frumoase romane, va putea, în mod firesc, să cucerească şi un posto în trăsură şi deci să vadă carnavalul dintr-un vehicul aristocratic sau dintr-un balcon princiar.

Toate aceste consideraţii îl făceau mai scăpărător de spirit ca oricând. Stătea cu spatele la actori, aplecându-se pe jumătate din lojă şi cercetând toate femeile drăguţe cu un lornion foarte lung. Şi totuşi, nici o femeie frumoasă nu răsplătea cu o singură privire, măcar din curiozitate, manevrele lui Albert.

Într-adevăr, fiecare vorbea despre treburile sale, despre amorurile şi plăcerile sale, despre carnavalul care se deschidea a doua zi după Săptămâna Sfântă, fără să ia seama un singur moment la actori sau la piesă, cu excepţia momentelor indicate, când fiecare se întorcea să audă un fragment din recitativul lui Coselli, să aplaude vreo notă strălucită a lui Moriani sau să strige "Bravo", Speciei. Apoi conversaţiile particulare reîncepeau.

Spre sfârşitul primului act, uşa unei loji care rămăsese goală până atunci se deschise şi Franz văzu intrând o persoană căreia avusese onoarea să-i fie prezentat la Paris şi pe care o credea încă în Franţa. Albert văzu mişcarea pe care o făcu prietenul său la apariţia făpturii şi întorcându-se spre el, îl întrebă:

— O cunoşti pe femeia aceasta?

— Da, cum ţi se pare?

— Fermecătoare, dragul meu şi blondă. Oh, adorabil păr! E franţuzoaică?

— E veneţiană.

— Şi cum o cheamă?

— Contesa G.

— O, o cunosc după nume! exclamă Albert, se spune că e tot aşa de spirituală pe cât e de frumoasă. Drace, când mă gândesc că aş fi putut să-i fiu prezentat la ultimul bal al doamnei de Villefort şi că am neglijat. Sunt un mare nătărău.

— Vrei să repar eu greşeala aceasta? întrebă Franz.

— Cum, o cunoşti aşa de aproape încât poţi să mă conduci în loja ei?

— Am avut onoarea să-i vorbesc de trei sau patru ori, dar să ştii că este destul pentru a nu comite o nepoliteţe.

În momentul acela, contesa îl zări pe Franz şi îi făcu cu mâna un semn graţios, la care el răspunse printr-o respectuoasă înclinare din cap.

— A, dar mi se pare că eşti în relaţii intime cu ea, spuse Albert.

— Uite, nu ai dreptate şi asta ne va face pe noi, francezii, să săvârşim întotdeauna prostii nenumărate. În Spania şi mai cu seamă în Italia, nu. trebuie să judeci niciodată intimitatea oamenilor după libertatea raporturilor. Am fost în termeni de simpatie cu contesa, atâta tot.

— Simpatie de inimă? întrebă Albert râzând.

— Nu, de spirit, răspunse Franz cu seriozitate.

— Şi cu ce ocazie?

— Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei aceleia pe care am făcut-o noi.

— Sub clar de lună?

— Da.

— Singuri?

— Aproape.

— Şi aţi vorbit...

— Despre morţi.

— Într-adevăr, un subiect foarte recreativ, exclamă Albert. Ei, bine, eu îţi făgăduiesc că, dacă am norocul să fiu cavalerul frumoasei contese la o astfel de promenadă, nu-i voi... vorbi decât despre vii.

— Şi poate că o să faci rău.

— Până una alta, mă prezinţi, cum mi-ai făgăduit?

— De îndată ce se lasă cortina.

— Ce afurisit de lung e actul ăsta prim!

— Ascultă finalul, este foarte frumos şi Coselli îl cântă admirabil.

— Da, dar ce turnură!

— Specia e cum nu se poate mai dramatică.

— Înţelegi că, atunci când ai auzit-o pe Sontaga şi pe Malibrana...

— Nu ţi se pare că metoda lui Morlani e excelentă?

— Nu-mi plac brunii care cântă blond.

— Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce Albert continua să arunce ocheade, eşti prea pretenţios.

În sfârşit, cortina căzu spre marea satisfacţie a vicontelui de Morcerf, care îşi luă pălăria, îşi potrivi repede părul, cravata şi manşetele şi-i atrase atenţia lui Franz că-l aşteaptă.

Deoarece la rândul ei contesa, pe care Franz o întrebă din ochi, îi arătă printr-un semn că e bine venit, Franz nu mai zăbovi pentru a satisface graba lui Albert, astfel că, însoţit de tovarăşul său care profita de drum să-şi rectifice cutele gulerului şi reverele hainei, făcu ocolul hemiciclului şi bătu la loja numărul 4, unde se afla contesa.

Imediat, tânărul care stătea lângă ea, în faţa lojei, se ridică cedând, după obiceiul italian, locul său noului venit care, la rându-i, e dator să-l cedeze atunci când o altă vizită se prezintă.

Franz îl prezentă pe Albert contesei ca pe unul dintre cei mai