distinşi tineri ai noştri prin poziţia sa socială şi prin inteligenţa sa, ceea ce de altminteri era adevărat, căci la Paris şi în mediul în care trăia, Albert era un cavaler fără cusur. Adăugă amănuntul că, deznădăjduit de a nu fi ştiut să profite de şederea contesei la Paris pentru a i se prezenta, l-a însărcinat pe el să repare greşeala aceasta, misiune de care se achita rugând-o pe contesă, pe lângă care ar fi avut nevoie el însuşi de o protecţie, să-i scuze indiscreţia.

Contesa răspunse adresându-i lui Albert un salut fermecător şi întinzându-i mâna lui Franz.

Invitat de ea, Albert ocupă locul gol din faţă, iar Franz se aşeză în rândul al doilea, în spatele contesei.

Albert găsise un admirabil subiect de conversaţie: Parisul. Îi vorbea contesei despre cunoştinjele lor comune. Franz înţelese că prietenul său se afla pe calea cea bună. Îl lăsa în voie şi cerându-i gigantica lornietă, se apucă la rându-i să exploreze sala.

Singură în faţa unei loji, plasată la al treilea rang vizavi de ei, stătea o femeie splendidă, îmbrăcată cu un costum grecesc pe care îl purta cu atâta graţie încât se vedea că este costumul ei natural.

În spatele ei, în umbră, se schiţa conturul unui bărbat al cărui chip nu putea fi văzut.

Franz întrerupse conversaţia lui Albert şi a contesei, întrebând-o pe aceasta dacă o cunoaşte pe frumoasa albaneză care merita să atragă atenţia nu numai a bărbaţilor, dar şi a femeilor.

— Nu, spuse ea. Tot ce ştiu e că se găseşte la Roma de la începutul sezonului, căci la deschiderea teatrului, am văzut-o acolo unde este şi acum, iar de o lună de zile nu a lipsit de la nici o reprezentaţie, uneori fiind însoţită de bărbatul care e cu ea în momentul acesta, iar alteori urmată numai de un servitor negru.

— Cum vi se pare, contesă?

— Extrem de frumoasă. Desigur că Medora semăna cu femeia aceasta.

Franz şi contesa schimbară un zâmbet. Ea începu să vorbească iarăşi cu Albert, iar Franz să-şi privească albaneza.

Cortina se ridică asupra baletului. Era unul din acele bune balete italiene, puse în scenă de faimosul Henri, care îşi făcuse, cu titlul de coregraf în Italia, o reputaţie colosală, pierdută apoi de nenorocit în teatrul nautic, unul din acele balete unde toată lumea, de la primul până la ultimul, ia parte aşa de activ la acţiune, încât o sută cincizeci de persoane fac în acelaşi moment acelaşi gest şi ridică simultan acelaşi braţ sau acelaşi picior.

Baletul se intitula Polişca.

Franz era prea preocupat de frumoasa-i grecoaică pentru a se ocupa de balet, oricât de interesant ar fi fost acesta. Ea urmărea cu o plăcere vădită spectacolul, plăcere care contrasta enorm cu nepăsarea profundă a însoţitorului ei. Cât timp dură capodopera coregrafică, acesta nu făcu o mişcare, părând să guste plăcerile cereşti ale unui somn calm şi fericit, în ciuda zgomotului infernal pe care îl făceau trompetele şi ţimbalele din orchestră.

În sfârşit, baletul se încheie şi cortina căzu în aplauzele frenetice ale unui parter vrăjit.

Graţie obiceiului de a tăia opera printr-un balet, antractele sunt foarte scurte în Italia, cântăreţii având timpul să se odihnească şi să-şi schimbe costumul în timp ce dansatorii îşi execută piruetele.

Al doilea act începu. La primele atingeri ale arcuşului, Franz îl văzu pe somnoros ridicându-se încet şi apropiindu-se de grecoaică, aceasta se întoarse spre el, îi adresă câteva cuvinte şi se sprijini din nou pe balustrada lojii. Figura interlocutorului ei era tot în umbră, astfel că Franz nu putea să-i distingă nici o trăsătură.

Cortina se ridică, atenţia lui Franz fu în mod natural atrasă de actori, astfel că ochii săi părăsiră o clipă loja frumoasei grecoaice îndreptându-se spre scenă.

Actul începe, după cum ştiţi, cu duetul visului. Parisina, culcată, trădează în faţa lui Azzo secretul dragostei sale pentru Ugo, soţul înşelat trece prin toate furiile geloziei până când, convins că femeia e infidelă, o trezeşte anunţându-i apropiata sa răzbunare.

Duetul este unul din cele mai frumoase, mai expresive şi mai teribile din câte au ieşit din condeiul fecund al lui Donizetti. Franz îl auzea pentru a treia oară şi, deşi nu era un meloman pasionat, duetul produse asupra lui un efect profund. Se pregătea deci să-şi alăture aplauzele aplauzelor sălii când, mâinile sale, gata să se împreune, rămaseră îndepărtate, iar strigătul de "Bravo" care îi scăpa din gură se stinse pe buze.

Bărbatul din lojă se ridicase, iar capul său, găsindu-se în lumină, Franz îl recunoscu pe misteriosul locuitor de la Monte-Cristo, pe acela a cărui statură şi al cărui glas i se păruse că le-a recunoscut în ajun, în ruinele Colosseumlui. Nu mai încăpea îndoială, ciudatul călător locuia la Roma.

Desigur că expresia figurii lui Franz era în armonie cu tulburarea pe care apariţia o producea în spiritul său, deoarece contesa îl privi, izbucni în râs şi îl întrebă ce are.

— Doamnă contesă, răspunse Franz, v-am întrebat dacă o cunoaşteţi pe femeia albaneză, vă voi întreba acum dacă îl cunoaşteţi pe soţul ei?

— Nu mai mult decât pe ea, răspunse contesa.

— Nu l-aţi remarcat niciodată?

— Iată o întrebare specific franţuzească. Ştiţi bine că pentru noi, italiencele, nu există în lume alt bărbat decât acela pe care îl iubim.

— E drept, zise Franz.

— În orice caz, adăugă ea, punându-şi la ochi binoclul lui Albert şi îndreptându-l spre lojă, e desigur vreun proaspăt exhumat, vreun mort ieşit din groapă cu permisiunea groparului, căci mi se pare groaznic de palid.

— Totdeauna e aşa, răspunse Franz.

— A, îl cunoaşteţi, întrebă contesa. Atunci vă voi întreba eu cine este.

— Am impresia că l-am mai văzut şi mi se pare că îl recunosc.

— Înţeleg într-adevăr, spuse ca făcând o mişcare cu umerii săi frumoşi, ca şi cum un fior i-ar fi trecut prin vine, înţeleg că, atunci când ai văzut o dată un astfel de om, nu-l mai uiţi.

Aşadar, efectul încercat de Franz nu era o impresie specială, căci şi altă persoană simţea la fel.

— Ce credeţi despre omul acesta? o întrebă Franz pe contesă, după ce ca îl mai privi o dată cu binoclul.

— Că mi se pare a fi lordul Ruthwen în carne şi oase.

Într-adevăr,