evocarea lui Byron îl izbi pe Franz. Dacă un om îl putea face să creadă în existenţa vampirilor, apoi acesta era.

— Trebuie să aflu cine este, zise Franz sculându-se.

— O, nu, exclamă contesa. Nu, nu mă lăsa, contez pe dumneata pentru a mă conduce acasă şi te reţin.

— Serios, vă e frică? îi spuse Franz plecându-se la urechea ei.

— Ascultă, îi spuse ea, Byron mi-a jurat că el crede în vampiri, mi-a spus că a văzut unul, mi-a descris chipul lor. Ei bine, este întrutotul asemănător: păr negru, ochi mari în care scânteiază o flacără ciudată, paloare mortală. Mai observă că nu este cu o femeie ca toate femeile, e cu o străină... o grecoaică, o schismatică... fără îndoială o magiciană ca şi el. Te rog, nu pleca. Urmăreşte-l mâine, dacă vrei, dar îţi declar că astăzi te reţin.

Franz stărui.

— Ascultă, spuse ea ridicându-se, eu plec, nu pot să rămân până la sfârşitul spectacolului. Am invitaţi. Ai să fii aşa de puţin galant încât să-mi refuzi tovărăşia dumitale?

Nu exista alt răspuns decât să-şi ia pălăria, să deschidă uşa şi să ofere braţul contesei, ceea ce şi făcu.

Contesa era într-adevăr nespus de tulburată şi nici Franz nu putea să scape de o anume spaimă superstiţioasă, cu atât mai naturală cu cât ceea ce la contesă era produsul unei senzaţii instinctive, la el era rezultatul unei amintiri. Simţi că ea tremura când se urcă în trăsură.

O conduse până acasă. Acolo nu era nimeni şi nu era câtuşi de puţin aşteptată. O dojeni.

— Într-adevăr, îi spuse ea, nu mă simt bine şi am nevoie să fiu singură. Vederea omului acela m-a tulburat.

Franz încercă să râdă.

— Nu râde, îi spuse ea. Nici dumitale nu-ţi vine să râzi. Făgăduieşte-mi un lucru.

— Care?

— Făgăduieşte-mi-l.

— Tot ce veţi vrea, cu excepţia de a nu renunţa la descoperirea omului acela. Am motive pe care nu vi le pot spune să aflu cine este, de unde vine şi încotro se duce.

— De unde vine, nu ştiu, dar unde se duce, pot să-ţi spun; cu siguranţă că în infern.

— Să revenim la făgăduiala pe care o cereaţi de la mine, contesă, zise Franz.

— A, da, să te înapoiezi direct la hotel şi să nu cauţi să-l vezi pe omul acesta în seara asta. Există anumite afinităţi între persoanele de care te desparţi şi persoanele pe care le întâlneşti. Nu servi de intermediar între omul acela şi mine. Mâine, aleargă după el dacă vrei, dar să nu mi-l prezinţi niciodată, dacă nu doreşti să mor de spaimă. Cu acestea zise, bună seara, caută de dormi, eu ştiu bine cine dintre noi nu va dormi.

Cu aceste cuvinte, contesa îl părăsi pe Franz, lăsându-l în dilema de a nu şti dacă ea s-a amuzat pe socoteala lui sau dacă a simţit într-adevăr teama pe care o exprimase.

Când se înapoie la hotel, Franz îl găsi pe Albert în halat, în pantaloni de casă, tolănit voluptuos într-un fotoliu şi frământându-şi ţigara.

— A tu eşti? spuse el. Pe cuvântul meu, nu te aşteptam decât mâine.

— Dragă Albert, răspunse Franz, sunt bucuros că am prilejul de a-ţi spune o dată pentru totdeauna că ai cea mai greşită idee despre femeile italiene. Cred totuşi că insuccesele tale amoroase ar fi trebuit să te vindece.

— Ei, ce vrei? nu poţi înţelege nimic cu afurisitele de femei. Îţi dau mâna, ţi-o strâng, îţi vorbesc în şoaptă, se lasă conduse acasă; cu un sfert din manierele acestea o pariziană şi-ar pierde reputaţia.

— Ei, bine, tocmai că nu au nimic de ascuns, pentru că trăiesc în lumina soarelui, fac aşa de puţine mofturi în frumoasa ţară unde răsună si, cum spune Dante. De altminteri, ai văzut cum s-a speriat contesa?

— De ce s-a speriat? De domnul acela cumsecade care stătea în faţa noastră cu frumoasa grecoaică? Eu însă am vrut să mă lămuresc asupra lor şi când au ieşit le-am încrucişat drumul în coridor. Nu ştiu de unde dracu ai luat tu toate ideile acelea despre altă lume. E un tânăr foarte frumos, foarte elegant, făcând impresia că se îmbracă în Franţa, la Blin sau la Humann; cam palid, este drept, dar ştii că paloarea e un semn de distincţie.

Franz zâmbi. Albert avea şi el pretenţia că e palid.

— De aceea, îi spuse Franz, sunt convins că ideile contesei cu privire la omul acesta nu au nici un temei. A vorbit lângă tine şi ai auzit vreun cuvânt?

— A vorbit, dar în romaică. Am recunoscut idiomul după câteva cuvinte greceşti pocite. Trebuie să-ţi spun, dragul meu, că la colegiu eram foarte tare în greacă.

— Va să zică, vorbea romaica?

— Probabil.

— Nu mai încape îndoială, murmură Franz, e el.

— Ce spui?

— Nimic. Ce făceai aici?

— Îţi rezervam o surpriză.

— Care?

— Ştii că nu se poate procura nici o caleaşcă?

— La naiba, am făcut zadarnic tot ce era omeneşte cu putinţă să se facă.

— Ei bine, eu am avut o idee minunată.

Franz îl privi pe Albert cu aerul că nu are prea mare încredere în imaginaţia lui.

— Dragulmeu, spuse Albert, mă onorezi cu o privire care ar merita să-ţi cer reparaţie.

— Sunt gata să ţi-o acord, scumpe prietene, dacă ideea este ingenioasă după cum spui.

— Ascultă.

— Ascult.

— Nu se poate procura nici o trăsură, nu-i aşa?

— Nu.

— Nici cai?

— Nici.

— Dar se poate procura o căruţă?

— Poate.

— O pereche de boi?

— Probabil.

— Ei, bine, dragul meu, s-a făcut. Pun să se decoreze căruţa, ne îmbrăcăm în secerători napolitani şi întruchipăm în mod natural tabloul magnific al lui Leopold Robert. Dacă, pentru mai multă asemănare, contesa vrea să adopte costumul unei femei din Pouzzole sau din Sorrento, travestirea va fi luată drept originalul Femeii cu copilul.

— Drace, exclamă Franz, de data asta aveţi dreptate, domnule Albert, căci ideea dumneavoastră e într-adevăr fericită...

— Şi cât se poate de naţională, dragul meu. Ehei, domnilor romani, credeţi că o să alergăm pe jos, pe străzile voastre, ca nişte lazzaroni şi aceasta pentru că nu aveţi căleşti şi cai? Ei, bine, vom născoci.

— Şi ai mai împărtăşit cuiva imaginaţia asta triumfătoare?

— Amfitrionului nostru. L-am chemat când am venit şi