i-am exprimat dorinţele mele. M-a asigurat că nu există ceva mai uşor. Eu voiam să poleiesc coarnele boilor, va trebui deci să renunţăm.

— Şi unde este el?

— Cine?

— Amfitrionul nostru.

— În căutare. Mâine ar fi fost prea târziu.

— Aşadar ne va aduce răspunsul chiar în seara aceasta?

— Îl aştept.

Uşa se deschise în momentul acela şi jupânul Pastrini îşi vârî capul.

— Permesse? întrebă el.

— Bineînţeles că e permis! exclamă Franz.

— Ei, ai găsit pentru noi o căruţă şi boii? întrebă Albert.

— Am găsit mai mult decât atât, răspunse el cu aerul perfect mulţumit de sine.

— Scumpul meu amfitrion, ia seama, glăsui Albert; mai mult, este duşmanul binelui.

— Excelenţele voastre să aibă încredere în mine, spuse Pastrini cu ton sigur de el.

— Ei, ce este? îl întrebă Franz.

— Ştiţi că ― spuse hangiul ― contele de Monte-Cristo locuieşte pe acelaşi coridor cu dumneavoastră?

— Îmi închipui, spuse Albert, deoarece graţie lui suntem găzduiţi ca doi studenţi din strada Saint-Nicolas-du-Chardonnet.

— Ei, bine, el cunoaşte încurcătura în care vă aflaţi şi vă oferă două locuri în trăsura sa şi două locuri la ferestrele sale din palatul Rospoli.

Albert şi Franz se priviră.

— Dar, întrebă Albert, se cuvine să acceptăm oferta străinului, un om pe care nu-l cunoaştem?

— Ce fel de om e contele de Monte-Cristo? îl întrebă Franz pe hotelier.

— Un mare nobil sicilian sau maltez, dar nobil ca un Borghese şi bogat ca o mină de aur.

— Cred că dacă omul acesta e aşa de binecrescut cum îl descrie amfitrionul nostru, îi spuse Franz lui Albert, ar fi trebuit să ne trimită invitaţia într-alt mod, fie scriindu-ne, fie...

În acel moment se auzi o bătaie în uşă.

— Intră, spuse Franz.

Un servitor, îmbrăcat într-o livrea de o eleganţă desăvârşită se arătă în pragul camerei.

— Din partea contelui de Monte-Cristo pentru domnul Franz d'Epinay şi pentru domnul viconte Albert de Morcerf, spuse el.

Şi prezentă hotelierului două cărţi de vizită pe care acesta le înmână tinerilor.

— Domnul Conte de Monte-Cristo, continuă servitorul, cere domnilor permisiunea de a se prezenta ca vecin mâine dimineaţă la dumnealor. Va avea onoarea să se informeze pe lângă domni la ce oră vor fi vizibili.

— Ei nu, spuse Albert lui Franz, nu se poate obiecta nimic.

— Spune contelui, răspunse Franz, că noi vom avea onoarea să-l vizităm.

Servitorul se retrase.

— Iată ce se cheamă a face un asalt de eleganţă, zise Albert. Hotărât lucru, aveai dreptate, jupâne Pastrini, contele dumitale de Monte-Cristo e un om ireproşabil.

— Aşadar, îi acceptaţi oferta? întrebă amfitrionul.

— O, da, răspunse Albert. Cu toate acestea, îţi mărturisesc, regret căruţa noastră şi pe secerători, iar dacă nu ar fi fereastra palatului Rospoli care să compenseze ceea ce pierdem, cred că aş reveni la prima mea idee. Ce spui, Franz?

— Spun că şi pe mine mă hotărăsc tot ferestrele palatului Rospoli, răspunse Franz.

Într-adevăr, oferta celor două locuri la o fereastră a palatului Rospoli îi reamintise lui Franz conversaţia pe care o auzise în ruinele Colosseumului, între necunoscut şi Transteverin, conversaţie în care omul cu manta îşi luase angajamentul de a obţine graţierea condamnatului. Iar dacă omul cu manta era, după cum toate îl îndemnau pe Franz să creadă, acela a cărui apariţie în sala Argentina îl intrigase aşa de mult, îl va recunoaşte fără îndoială şi atunci nimic nu-l va împiedica să-şi satisfacă pe deplin curiozitatea.

Franz petrecu o parte din noapte visând la cele două apariţii şi dorind să se facă ziuă. A doua zi se va lămuri totul, iar de data aceasta, dacă nu cumva amfitrionul său de la Monte-Cristo poseda inelul lui Gyges şi graţie acestui inel facultatea de a se face invizibil, era vădit că nu-i va mai scăpa. De aceea, se trezi înainte de ceasurile opt.

Neavând aceleaşi motive ca Franz să fie matinal, Albert dormea încă dus.

Franz îl chemă pe hotelier, care se prezentă cu slugărnicia-i obişnuită.

— Jupâne Pastrini, îl întrebă el, nu are loc astăzi o execuţie?

— Da, Excelenţă, dar dacă mă întrebaţi pentru a avea o fereastră, v-aţi gândit prea târziu.

— Nu, reluă Franz, de altminteri, dacă aş ţine să văd neapărat spectacolul, cred că aş găsi loc pe Pincio.

— O, îmi închipuiam că Excelenţa voastră nu vrea să se compromită cu toată gloata.

— Probabil că n-am să mă duc, zise Franz. Aş dori însă câteva amănunte.

— Anume?

— Aş vrea să ştiu numărul condamnaţilor, numele lor şi felul supliciului lor.

— De minune, Excelenţă. Tocmai mi s-au adus tavolettele.

— Ce-s alea tavolette?

— Tavolettele sunt nişte tăbliţe de lemn care în ajunul execuţiilor se spânzură la toate colţurile străzii şi pe care se lipesc numele condamnaţilor, cauza condamnării şi felul caznelor. Scopul înştiinţării este de a-i pofti pe credincioşi să se roage lui Dumnezeu ca vinovaţii să se căiască sincer.

— Şi ţi se aduc tavolettele pentru ca dumneata să adaugi rugăciunile dumitale la acelea ale credincioşilor? întrebă Franz, cu aer îndoielnic.

— Nu, Excelenţă. M-am înţeles cu lipitorul şi el mi le aduce, aşa cum îmi aduce afişele spectacolelor, pentru că, dacă unii dintre călătorii mei doresc să asiste la execuţie, să ştie.

— Ei, dar asta e o atenţie nespus de delicată! exclamă Franz.

— O, pot să mă laud că fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i satisface pe nobilii străini care mă onorează cu încrederea lor, glăsui Pastrini zâmbind.

— Îmi dau seama şi voi repeta aceasta oricui, fii sigur. Până una alta, aş dori să citesc una din tavolette.

— E foarte lesne, spuse amfitrionul deschizând uşa, am dat ordin să se pună una pe coridor. Ieşi, desprinse tavoletta şi o prezintă lui Franz.

Iată, cuvânt cu cuvânt, tălmăcirea afişului:

 

"Se aduce la cunoştinţă tuturor că marţi 22 februarie, prima zi a Carnavalului, vor fi, prin hotărârea tribunalului, executaţi în piaţa del Popolo numiţii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jean- de-Latranz şi numitul Pepino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Luigi Vampa şi cu oamenii din banda sa.

Primul, va fi mazzoloto. Iar al doilea, decapitato.

Sufletele caritabile sunt rugate să ceară lui Dumnezeu o căinţă sinceră pentru nenorociţii condamnaţi."

 

Era exact ce auzise Franz alaltăieri, în ruinele