Colosseumului şi nimic nu fusese schimbat în program: numele condamnaţilor, cauza supliciului lor şi felul execuţiei erau exact aceleaşi.

Astfel, după toate probabilităţile, Transteverinul nu era altul decât banditul Luigi Vampa, iar omul cu manta, Simbad marinarul care, la Roma ca şi la Porto-Vecchio şi la Tunis, continua expediţiile sale filantropice.

Vremea trecea, erau orele nouă, iar Franz se pregătea să-l scoale pe Albert când, spre marea sa mirare, îl văzu ieşind îmbrăcat gata din cameră. Carnavalul îi huruise în cap şi-l trezise mai devreme decât spera prietenul său.

— Acum, când suntem gata amândoi, crezi, dragul meu domn Pastrini, că putem să ne prezentăm contelui de Monte-Cristo? îl întrebă Franz pe hotelier.

— O, da, desigur, răspunse acesta, contele de Monte-Cristo e foarte matinal şi sunt sigur că este sculat de mai bine de două ceasuri.

— Crezi că nu facem vreo gafă prezentându-ne la el acum?

— Nici una.

— În cazul acesta, Albert, dacă eşti gata...

— În întregime gata, spuse Albert.

— Haide să mulţumim vecinului nostru pentru amabilitatea sa.

— Haide.

Franz şi Albert nu aveau de străbătut decât coridorul. Hangiul le-o luă înainte şi sună pentru ei. Un servitor deschise.

— I signori francesi, spuse hangiul.

Servitorul se înclină şi le făcu semn să intre.

Străbătură două încăperi mobilate cu un lux pe care nu credeau că-l pot găsi în hotelul jupânului Pastrini şi, în sfârşit, ajunseră într-un salon de o eleganţă desăvârşită. Un covor turcesc era întins pe parchet, iar mobilele cele mai confortabile îşi ofereau pernele dolofane şi spătarele răsturnate. Tablouri minunate, executate de maeştri şi trofee de arme splendide atârnau pe pereţi, iar perdele largi de tapiserie fâlfâiau în faţa uşilor.

— Excelenţele lor sunt rugate să ia loc, glăsui servitorul, mă duc să-l anunţ pe domnul conte. Şi dispăru printr-una din uşi.

În momentul când uşa se deschise, sunetul unei guzla ajunse până la cei doi prieteni, dar se stinse îndată: uşa închisă imediat nu îngăduise, pentru a spune astfel, să pătrundă în salon decât o frântură de armonie.

Franz şi Albert schimbară o privire şi îşi îndreptară ochii asupra mobilelor, tablourilor şi armelor. Toate acestea li se părură la a doua vedere mai minunate chiar decât la prima.

— Ei, ce spui? îşi întrebă Franz prietenul.

— Pe legea mea, dragul meu, spun că, desigur, vecinul nostru e vreun agent de schimb care a jucat à la baisse asupra fondurilor spaniole sau vreun prinţ care voiajează incognito.

— Sst! făcu Franz, vom afla numaidecât. Uite-l.

Într-adevăr, scârţâitul unei uşi ajunse până la musafiri şi, aproape îndată, prin tapiseria ridicată, intră proprietarul tuturor bogăţiilor dinăuntru.

Albert înaintă în întâmpinarea lui, dar Franz rămase pironit pe loc. Cel care intrase nu era altul decât omul cu manta de la Colosseum, necunoscutul din lojă, amfitrionul misterios de la Monte-Cristo.

 

 

 

Capitolul XXXVI   Mazzolata

 

 

— Domnilor, vă rog să primiţi toate scuzele mele, spuse contele de Monte-Cristo intrând, că m-am lăsat anunţat, dar mă temeam să nu fiu indiscret prezentându-mă eu mai devreme la dumneavoastră. Mi-aţi comunicat de altminteri că veţi veni şi am stat la dispoziţia dumneavoastră.

— Noi, Franz şi cu mine, suntem obligaţi să vă exprimăm mii de mulţumiri, domnule conte, spuse Albert. Ne scoateţi, într-adevăr, dintr-o mare încurcătură şi eram pe cale să născocim cele mai fantastice vehicule, în momentul când ne-a parvenit graţioasa dumneavoastră invitaţie.

— Oh, e vina nătărăului de Pastrini că v-am lăsat aşa de multă vreme în încurcătură, zise contele, făcând semn tinerilor să ia loc pe divan. Nu-mi spusese nici un cuvânt mie care, singur şi izolat cum sunt aici, nu căutam decât un prilej pentru a face cunoştinţă cu vecinii mei. Din momentul când am aflat că pot să vă fiu de folos cu ceva, aţi văzut cu câtă grabă am prins ocazia pentru a vă prezenta complimentele mele.

Tinerii se înclinară. Franz nu găsise încă un cuvânt de spus, nu luase încă nici o hotărâre şi, deoarece nimic nu arăta la conte dorinţa de a-l recunoaşte sau dorinţa de a fi recunoscut, nu ştia dacă trebuie să facă vreo aluzie la trecut, sau să lase viitorului răgazul de a-i aduce noi dovezi. De altminteri, încredinţat fiind că el se găsea în ajun în lojă, nu putea să răspundă la fel de pozitiv că tot el se afla alaltăieri la Colosseum. Hotărî deci să lase lucrurile în voia lor, fără a da contelui ceva de înţeles. Avea de altminteri o superioritate asupra lui: îi cunoştea secretul, în timp ce, dimpotrivă, contele nu putea să aibă nici o influenţă asupra lui Franz, care nu avea nimic de ascuns. Se hotărî totuşi să îndrepte conversaţia asupra unui punct care, până una alta, putea să lămurească anume bănuieli.

— Domnule conte, îi spuse el, ne-aţi oferit locuri în trăsură şi la ferestrele dumneavoastră din palatul Rospoli, aţi putea să ne spuneţi acum cum o să ne procurăm un loc în piaţa del Popolo?

— A, da, e drept, spuse contele cu aer distrat şi privindu-l pe Morcerf cu atenţie încordată, e în piaţa del Popolo vreo execuţie?

— Da, răspunse Franz, văzând că el venea singur acolo unde voia să-l aducă.

— Staţi, staţi, mi se pare că i-am spus ieri administratorului meu să se ocupe de aceasta, poate o să vă fac şi acest mic serviciu.

Întinse mâna spre un cordon de sonerie, pe care îl trase de trei ori.

— V-aţi preocupat vreodată, îi spuse el lui Franz, de întrebuinţarea timpului şi de mijlocul de a simplifica acest du-te-vino al servitorilor? Eu am studiat chestiunea. Când sun o dată, e pentru valetul meu, de două ori e pentru servitorul hotelului, de trei ori, pentru administratorul meu. În modul acesta, nu pierd nici un minut şi nici un cuvânt. Iată-l pe omul nostru.

Cei doi văzură intrând un individ între 45 şi 50 de ani, care i se păru lui Franz că seamănă ca două picături de apă cu contrabandistul care-l introdusese în peşteră, dar care nu arăta câtuşi de puţin că-l recunoaşte. Îşi dădu seama că aşa era cuvântul de ordine.

— Domnule Bertuccio, întrebă contele, te-ai interesat, după cum ţi-am poruncit ieri, să-mi procuri o fereastră spre piaţa del Popolo?

— Da, Excelenţă, răspunse administratorul, dar era prea