— Cum, spuse contele încruntând sprâncenele, nu ţi-am spus că vreau să am una?

— Şi Excelenţa voastră are, o are pe aceea care era închiriată prinţului Lobanieff. Am fost însă obligat s-o plătesc cu o sută...

— Bine, bine, domnule Bertuccio, scuteşte-i pe domni de toate aceste amănunte de gospodărie. Ai fereastra, e tot ce trebuie. Dă vizitiului adresa casei şi rămâi pe scară pentru a ne conduce. Atât! Du-te!

Intendentul salută şi făcu un pas spre a se retrage.

— A, reluă contele, fă-mi plăcerea şi întreabă-l pe Pastrini dacă a primit tavoletta şi dacă vrea să-mi trimită programul execuţiei.

— Nu mai e nevoie, interveni Franz, scoţând carnetul din buzunar. Am avut tavolettele sub ochi şi le-am copiat.

— Bine, în cazul acesta, domnule Bertuccio, poţi să te retragi, nu mai am nevoie de dumneata. Să ni se anunţe numai când e servit dejunul. Domnii îmi fac onoarea de a dejuna cu mine? continuă el, întorcându-se spre cei doi prieteni.

— Domnule conte, ar însemna să abuzăm, spuse Albert.

— Nu, dimpotrivă, îmi faceţi multă plăcere. Îmi veţi înapoia serviciile într-o zi, la Paris, unul sau altul sau, poate, amândoi. Domnule Bertuccio, îngrijeşte să se pună trei tacâmuri.

Luă carnetul din mâna lui Franz.

— Spuneam deci, continuă el cu tonul cu care ar fi citit Petittes Affiches, că "vor fi executaţi astăzi, 22 februarie, numiţii Andrea Rondolo, vinovat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei persoane a lui don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jean-de-Latran şi numitul Peppino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Lu-igi Vampa şi cu oamenii din banda sa... Hm! Primul va fi mazzolato, al doilea decapitato". Da, într-adevăr, reluă contele, aşa urmau să se petreacă lucrurile la început, mi se pare însă că de ieri a survenit o schimbare în ordinea şi mersul ceremoniei.

— Hm! făcu Franz.

— Da. Ieri, la cardinalul Rospigliosi, unde am petrecut seara, se vorbea de ceva în sensul unei amânări acordate unuia dintre condamnaţi.

— Lui Andrea Rondolo? întrebă Franz.

— Nu... declară cu neglijenţă contele, celuilalt... (aruncă o privire asupra carnetului, ca pentru a-şi reaminti numele) lui Peppino zis şi Rocca Priori. Aceasta vă privează de o ghilotinare, dar vă rămâne mazzolato, care e un supliciu foarte curios, când îl vezi prima şi chiar a doua oară, în timp ce primul, pe care, desigur, că îl cunoşti, e prea simplu, prea otova: nimic neaşteptat într-însul. Mandaia nu se înşală, nu tremură, nu loveşte greşit, nu se repetă de treizeci de ori ca soldatul care tăia capul contelui de Charlais şi căruia, de altfel, poate că însuşi Richelieu i-l recomandase pe osândit. O, să nu-mi vorbiţi de europeni în ce priveşte supliciile, adaugă contele cu dispreţ. Ei nu se pricep şi sunt la vârsta copilăriei sau, mai bine zis, la vârsta bătrâneţii în materie de cruzime.

— S-ar părea, domnule conte, răspunse Franz, că aţi făcut un studiu comparat al supliciilor la diferite popoare.

— Sunt puţine acelea pe care să nu le fi văzut, zise contele cu răceală.

— Şi aţi găsit plăcere asistând la spectacolele acestea oribile?

— Primul meu simţământ a fost repulsia, al doilea indiferenţa, al treilea curiozitatea.

— Curiozitatea? Cuvântul e grozav, ştiţi?

— De ce? Nu există în viaţă decât o preocupare gravă ca moartea. Ei, bine, nu e curios să studiezi în câte feluri sufletul poate să iasă din corp şi cum anume, după caractere, temperamente şi chiar după moravurile ţării, indivizii suportă trecerea supremă de la fiinţă la neant? În ce mă priveşte, vă garantez un lucru: că, cu cât ai văzut mai mult pe alţii murind, cu atât ţi se pare mai uşor să mori. Astfel, după părerea mea, moartea este poate un supliciu, dar nu o ispăşire.

— Nu vă înţeleg tocmai bine, zise Franz, lămuriţi-mă, căci nu vă pot spune, cât de mult îmi aţâţă curiozitatea vorbele dumneavoastră.

— Ascultaţi, zise contele. (Şi pe chipul său se arătă mânia, aşa cum chipul altuia se colorează cu sânge.) Dacă un om a răpus prin torturi nemaipomenite, prin chinuri nesfârşite, pe tatăl, mama, iubita dumneavoastră, în sfirşit, pe una din acele fiinţe care, când sunt smulse din inimă, lasă un gol etern şi o rană totdeauna sângerândă, credeţi că reparaţia pe ca-re v-o acordă societatea e îndestulătoare, deoarece fierul ghilotinei a trecut între baza occipitalului şi muşchii trapezi ai ucigaşului şi pentru că el, care v-a făcut să trăiţi ani de suferinţe morale, a trecut prin câteva clipe de dureri fizice?

— Da, ştiu, zise Franz, justiţia omenească e insuficientă din punctul de vedere al consolării. Ea poate să verse sângele în schimbul sângelui, atâta tot. Trebuie să i se ceară ce poate, iar nu altceva.

— Şi încă eu vă supun aici un caz material, reluă contele, acela când societatea, atacată prin moartea unui individ în fundamentul pe care ea se reazemă, răzbună moartea prin moarte, dar nu există milioane de dureri care pot să sfâşie sufletul omului fără ca societatea să se ocupe câtuşi de puţin de el, fără să-i ofere mijlocul neîndestulător al răzbunării despre care vorbeam adineauri? Nu există crime pentru care ţeapa turcilor, ulucul persanilor, nervii răsuciţi ai irchiezilor ar fi suplicii prea blânde şi pe care, totuşi, societatea indiferentă le lasă nepedepsite?... Răspundeţi, nu există astfel de crime?

— Da, reluă Franz, iar duelul e tolerat pentru a le pedepsi.

— Oh, duelul! exclamă contele, nu zău, glumeaţă manieră de a ajunge la ţintă când ţinta este răzbunarea. Un om ţi-a răpit iubita, un om ţi-a sedus nevasta, un om ţi-a dezonorat fiica; dintr-o viaţă întreagă care avea dreptul să aştepte de la Dumnezeu partea de fericire făgăduită de el oricărei făpturi omeneşti, când a creat-o, face o existenţă de durere, de mizerie sau de infamie şi te crezi răzbunat pentru că acestui om care ţi-a strecurat în minte delirul şi în inimă deznădejdea, i-ai dat o lovitură de sabie în piept sau i-ai trimis un glonţ în cap? Haida, de! Unde mai pui că, de multe ori, el iese triumfător din luptă, reabilitat în ochii lumii şi oarecum iertat de Dumnezeu. Nu, continuă contele, dacă ar fi să mă răzbun vreodată, nu în felul