— Aşadar, dumneavoastră dezaprobaţi duelul? Aşadar, nu v-aţi bate în duel? întrebă la rându-i Albert, uimit că aude o teorie aşa de ciudată.

— O, ba da! spuse contele. Să ne înţelegem. M-aş bate în duel pentru un moft, pentru o insultă, pentru o dezminţire, pentru o palmă şi acesta cu atât mai multă nepăsare, cu cât, graţie iscusinţei pe care am dobândit-o în toate exerciţiile corporale şi deprinderii cu primejdia, aş fi aproape sigur că-mi ucid adversarul. O, da, m-aş bate în duel pentru toate acestea, dar pentru o durere lentă, profundă, infinită, eternă, aş plăti, dacă ar fi posibil, cu o durere la fel aceluia ce mi-a pricinuit-o: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cum spun orientalii ― maeştrii noştri în toate, aleşii Creaţiunii, care au ştiut să-şi facă o viaţă din visuri şi un paradis din realităţi.

— Dar, îi spuse Franz contelui, cu teoria aceasta, care vă face judecător şi călău în propria dumneavoastră cauză, e greu să păstraţi o măsură din care să scăpaţi întruna puterii legii. Ura e oarbă, furia e năucă, iar cel care îşi toarnă răzbunarea riscă să bea o băutură amară.

— Da, dacă e sărac şi neîndemânatec, nu dacă e milionar şi isteţ. De altminteri, amuzamentul pentru el e ultimul supliciu despre care pomeneam adineauri, cel pe care filantropica revoluţie franceză l-a substituit sfâşierii şi roţii. Ei, bine, ce e supliciul dacă s-a răzbunat? La drept vorbind, îmi pare aproape rău că, după toate probabilităţile, mizerabilul Peppino nu e decapitato, cum spun ei, aţi vedea cât durează operaţia şi dacă într-adevăr merită să se vorbească de ea. Dar, pe cinstea mea, domnilor, avem un ciudat subiect de conversaţie pentru o zi de carnaval. Cum de am ajuns aici? A, îmi reamintesc: mi-aţi cerut un loc la fereastra mea. Bine, o să-l aveţi. Mai întâi, să ne aşezăm însă la masă, deoarece, uite, ni se vesteşte că suntem serviţi.

Într-adevăr, un servitor deschise una din cele patru uşi ale salonului şi rosti cuvintele magice:

— Al suo commodo!

Tinerii se ridicară şi trecură în sufragerie.

În timpul dejunului care era excelent şi servit cu o distincţie infinită, Franz căută privirea lui Albert spre a citi în impresia pe care nu se îndoia că o produseseră cuvintele amfitrionului lor. Dar, fie că datorită nepăsării sale de totdeauna el nu le acordase multă luare-aminte, fie că concesia pe care contele de Monte-Cristo i-a făcut-o în privinţa duelului l-a împăcat cu acesta, fie, în sfârşit, că antecedentele pe care le-am povestit, cunoscute numai de Franz, sporiseră într-însul efectul teoriilor contelui, obervă că tovarăşul său era cât de cât preocupat; dimpotrivă, el se înfrupta din bunătăţile prânzului ca unul comandat de patru sau cinci luni la bucătăria italienească, adică la una dintre cele mai proaste bucătării din lume. Contele abia se atingea de fiecare fel. Părea că, aşezându-se la masă cu invitaţii săi, îndeplinea o simplă datorie de politeţe şi că aştepta plecarea lor pentru a i se servi niscai lucruri ciudate sau speciale.

Fără voie, Franz îşi reaminti spaima pe care contele o inspirase contesei G. şi convingerea ei că omul arătat în loja din faţa ei, contele adică, era un vampir.

La sfârşitul dejunului, Franz îşi scoase ceasul.

— Ei, ce faceţi? îi întrebă contele.

— Ne veţi scuza, domnule conte, răspunse Franz, dar mai avem o mulţime de lucruri de făcut.

— Anume?

— N-avem costume şi astăzi travestiul e de rigoare.

— Să nu vă preocupaţi de asta. Avem, după câte îmi pare, în piaţa del Popolo, o cameră particulară; voi porunci să fie aduse costumele pe care veţi vrea să mi le indicaţi şi ne vom masca îndată.

— După execuţie? exclamă Franz.

— Nici vorbă. După, în timpul ei sau înainte de ea, cum veţi vrea.

— În faţa eşafodului?

— Eşafodul face parte din sărbătoare.

— Domnule conte, am reflectat, zise Franz, vă mulţumesc pentru a-mabilitatea dumneavoastră, dar mă voi mărgini să accept un loc în trăsura dumneavoastră, un loc la fereastra palatului Rospoli şi vă voi lăsa libertatea să dispuneţi de locul meu la fereastra din piaţa del Popolo.

— Vă previn că pierdeţi un lucru foarte curios, răspunse contele.

— Mi-l veţi povesti dumneavoastră, reluă Franz şi sunt convins că, auzita din gura dumneavoastră, istorisirea mă va impresiona aproape tot atât cât şi vederea scenei. De altminteri, în mai multe rânduri mi-am propus să asist la o execuţie, dar niciodată n-am putut să mă hotărăsc; tu ce zici, Albert?

— Eu, răspunse vicontele, am privit executarea lui Castaing, cred însă că eram cam cherchelit în ziua aceea. Era în ziua când am terminat colegiul şi petrecusem noaptea la nu ştiu ce cabaret.

— Nu e un motiv ca, dacă n-aţi făcut ceva la Paris, să nu faceţi în străinătate: omul călătoreşte pentru a se instrui şi schimbă locul pentru a vedea. Gândiţi-vă ce figură veţi face când veţi fi întrebat: cum se fac execuţiile la Roma? şi când veţi răspunde: nu ştiu. Şi apoi, se spune că osânditul e un ticălos care a ucis cu vătraiul un bun canonic ce-l crescuse ca pe fiul său. Ce Dumnezeu, când ucizi un om al bisericii, iei o armă mai potrivită decât un vătrai, mai cu seamă când acest om al bisericii este, poate, părintele nostru. Dacă aţi călători în Spania, v-aţi duce să vedeţi luptele de tauri? Ei bine, închipuiţi-vă că vom vedea o luptă, amintiţi-vă de vechii romani din circ, de vânătorile unde se ucideau trei sute de lei şi o sută de oameni. Amintiţi-vă de cei optzeci de mii de spectatori care băteau din palme, de matroanele înţelepte ce-şi duceau acolo fetele de măritat şi de încântătoarele vestale care făceau cu degetul un fermecător semn ce însemna: haide, lasă lenevia, dă-l gata pe omul acesta care e pe trei sferturi mort.

— Mergi, Albert? întrebă Franz.

— O, da, dragul meu! Şovăiam ca şi tine, dar elocvenţa contelui mă convinge.

— Haide, dacă vrei, zise Franz, dar, ducându-mă în piaţa del Popolo, doresc să trec prin strada principală, se poate domnule conte?

— Pe jos, da. În trăsură, nu.

— Atunci am să merg pe jos.

— Este absolut necesar să treceţi prin