— Da, am ceva de văzut acolo.

— Ei bine, vom trece prin strada principală, trimitem trăsura să ne aştepte în piaţa del Popolo, prin strada del Babuino, nu-mi pare rău de altminteri nici mie că trec prin strada principală, deoarece am să văd dacă ordinele pe care le-am dat au fost executate.

— Excelenţă, spuse servitorul deschizând uşa, un om îmbrăcat călugăreşte ţine să vă vorbească.

— A, da, glăsui contele, ştiu cine e. Domnilor, vă rog să treceţi iarăşi în salon, veţi găsi pe masa din mijloc ţigări excelente de Havana, vin şi eu într-o clipă.

Tinerii se ridicară şi ieşiră printr-o uşă, în timp ce contele, după ce se scuză iar, ieşea prin cealaltă. Albert, care era un mare amator şi care, de când se afla în Italia, nu socotea ca un sacrificiu mărunt faptul că e privat de ţigările de la Café de Paris, se apropie de masă şi scoase un strigăt de bucurie zărind havane adevărate.

— Ei, ce gândeşti despre contele de Monte-Cristo? îl întrebă Franz.

— Ce gândesc? spuse Albert uimit că tovarăşul său îi pune o astfel de întrebare. Gândesc că e un bărbat fermecător, care îşi îndeplineşte de minune îndatoririle de gazdă, care a văzut mult, a studiat mult, a meditat mult, care aparţine ca Brutus şcolii stoice şi care, adăugă el scoţând cu voluptate un fum ce urca în spirală spre tavan, ― mai presus de orice posedă ţigări excelente.

Aceasta era părerea lui Albert cu privire la conte, dar deoarece Franz ştia că Albert are pretenţia de a nu-şi forma o părere asupra oamenilor şi lucrurilor decât după reflexii mature, nu încercă să şi-o schimbe pe a sa.

— Ai remarcat însă ceva ciudat? glăsui el.

— Anume?

— Atenţia cu care te privea.

— Pe mine?

— Da, pe tine.

Albert medită.

— A, nici o mirare, spuse el scoţând un oftat. Lipsesc de aproape un an din Paris şi desigur că straiele mele sunt de pe altă lume. Contele mă va fi crezut un provincial. Lămureşte-l tu, dragă prietene şi spune-i, rogu-te, la cel dintâi prilej că se înşeală.

Franz zâmbi; în clipa următoare contele reintră.

— Iată-mă, domnilor, spuse el, stau la dispoziţia dumneavoastră, ordinele sunt date. Trăsura se duce singură spre piaţa del Popolo, iar noi o vom lua, dacă vreţi, prin strada principală. Luaţi câteva din ţigările astea, domnule de Morcerf.

— O, cu multă plăcere, spuse Albert, căci ţigările dumneavoastră italieneşti sunt şi mai rele decât ale regiei. Când veţi veni la Paris vă voi înapoia totul.

— Nu încape refuz. Nădăjduiesc să viu într-o zi şi, deoarece îmi permiteţi, voi bate la uşa dumneavoastră. Haideţi, domnilor, haideţi, n-avem timp de pierdut. Să plecăm, e douăsprezece şi jumătate.

Coborâră tustrei. Vizitiul primi ultimele ordine din partea stăpânului său şi o luă pe via del Babuino, în timp ce pietonii urcau prin piaţa Spaniei şi prin via Frattina, care ieşea de-a dreptul între palatul Fiano şi palatul Rospoli.

Privirile lui Franz se aţintiră asupra ferestrelor ultimului palat. Nu uitase semnalul convenit în Colosseum între omul cu manta şi transteverinul.

— Care sunt ferestrele dumneavoastră? îl întrebă el pe conte, cu ton cât se poate de natural.

— Ultimele trei, răspunse acesta cu o neglijenţă care nu avea nimic prefăcut, căci nu putea să ghicească în ce scop era pusă întrebarea.

Ochii lui Franz se îndreptară repede asupra celor trei ferestre. Ferestrele laterale erau acoperite cu damasc galben, iar cea din mijloc cu damasc alb, având o cruce roşie.

Omul cu manta se ţinuse de cuvânt faţă de Transteverin şi nu mai încăpea îndoială, omul cu manta era chiar contele.

Cele trei ferestre erau încă goale.

De altminteri, pretutindeni se făceau pregătiri. Se aşezau scaune, se înălţau tribune, se decorau ferestre. Măştile nu puteau să apară, trăsurile nu puteau să circule decât în sunetele clopotului. Simţeai însă măştile în spatele tuturor ferestrelor, trăsurile în spatele tuturor porţilor.

Franz, Albert şi contele coborau pe strada principală. Pe măsură ce se apropiau de Piaţa Poporului, mulţimea devenea mai deasă, iar deasupra captelor mulţimii se vedeau ridicându-se două lucruri: obeliscul cu cruce, care indică centrul pieţii, iar în faţa obeliscului, exact în punctul întretăierii vizuale a străzilor del Babuino, del Corso şi di Ripetta, cele două bârne principale ale eşafodului între care sclipea cuţitul rotunjit al mandaiei.

În coltul străzii, îl găsiră pe administratorul contelui, care îşi aştepta stăpânul.

Fereastra, închiriată cu un preţ desigur exorbitant, pe care contele nu voise să-l împărtăşească invitaţilor săi, se găsea la al doilea etaj al marelui palat situat între strada del Babuino şi Pincio. Era, cum am spus, un fel de cabinet de toaletă răspunzând într-o cameră de culcare. Închizând uşa camerei de culcare, ocupanţii cabinetului erau nestingheriţi. Pe scaune fuseseră aşezate costume de paiaţă din atlas alb şi albastru, cât se poate de elegante.

— Deoarece aţi lăsat în seama mea alegerea costumelor, le spuse contele celor doi prieteni, vi le-am pregătit pe acestea. Mai întâi, pentru că sunt la modă acum şi apoi, pentru că sunt mai comode, fiindcă nu se vede pe ele pudra.

Franz auzi nedesluşit cuvintele contelui şi nu preţui poate la justa ei valoare această nouă amabilitate, căci toată atenţia lui era atrasă de spectacolul pe care-l oferea piaţa del Popolo şi de instrumentul cumplit care constituia în momentul de faţă principala ei podoabă.

Franz vedea pentru prima dată o ghilotină. Spunem ghilotină, căci mandaia italienilor este construită aproape după acelaşi model ca şi instrumentul francez ucigător. Cuţitul, de forma unei seceri, care retează cu partea convexă, cade mai de aproape, atâta tot.

Doi oameni aşezaţi pe scândura cu basculă, unde e culcat condamnatul, dejunau în aşteptare şi mâncau, după câte putu să vadă Franz, pâine cu cârnaţi. Unul ridică seândura podelei, de sub care scoase o sticlă cu vin, trase o duşcă şi trecu sticla tovarăşului său. Cei doi oameni erau ajutoarele călăului. Numai la vederea acestei privelişti, Franz îşi simţi fruntea acoperită de sudoare.

Condamnaţii, aduşi din ajun, seara, din Carceri Nuova în bisericuţa Santa-Maria-del Popolo, petrecuseră noaptea vegheaţi fiecare de câte doi preoţi, într-o capelă încinsă, închisă cu un grilaj prin faţa căruia se plimbau santinele schimbate din oră în oră.

Un dublu şir de carabinieri