aşezaţi de fiecare parte a uşii bisericii se întindea până la eşafodul în jurul căruia făcea cerc, lăsând liber un drum cam de zece picioare lăţime, şi, în jurul ghilotinei, un spaţiu de o sută de paşi în circumferinţă. Restul pieţii era înţesat de bărbaţi şi femei. Multe femei îşi ţineau copiii pe umeri. Depăşind gloata cu înălţimea lor, copiii erau admirabil plasaţi.

Dâmbul Pincio părea un amfiteatru vast cu treptele acoperite de spectatori. Balcoanele celor două biserici care formează unghiul străzilor del Babuino şi di Ripetta erau pline de curioşi privilegiaţi. Treptele peristilelor păreau un val mişcător şi pestriţ, pe care un flux neîncetat îl împingea spre portio: fiecare asperitate a zidului care putea să ofere loc unui om îşi avea statuia sa însufleţită.

Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în viaţă e spectacolul morţii.

Şi totuşi, în locul liniştii pe care părea că o impune solemnitatea spectacolului, o hărmălaie grozavă urca din rândurile gloatei, hărmălaie alcătuită din râsete, huiduieli şi strigăte voioase. Era vădit, de asemenea, aşa cum spusese contele, că execuţia nu însemna altceva pentru popor decât începutul carnavalului.

Deodată, zgomotul încetă ca prin farmec; uşa bisericii se deschisese. Îşi făcu apariţia o confrerie de călugări, înveşmântaţi în sac cenuşiu, găurit numai în dreptul ochilor, cu câte o lumânare aprinsă în mână. În frunte mergea căpetenia confreriei.

În urma călugărilor păşea un bărbat înalt. Bărbatul era gol, acoperit numai cu un pantalon scurt din pânză, în partea stângă avea agăţat un cuţit mare, ascuns în teacă. Pe umărul drept purta un buzdugan greu, de fier.

Era călăul. Era încălţat cu sandale prinse de picior cu sfori.

După călău mergeau, în ordinea în care urmau să fie executaţi, Peppino şi Andrea. Fiecare era însoţit de doi preoţi.

Nici unul, nici celălalt nu aveau ochii legaţi.

Peppino mergea cu pas destul de sigur. Fără îndoială, fusese informat de cele ce se puseseră la cale. Andrea era sprijinit de fiecare braţ de câte un preot. Amândoi sărutau, din timp în timp, crucifixul pe care li-l întindea duhovnicul.

Văzând spectacolul, Franz simţi că i se taie picioarele. Se uită la Albert. Acesta era palid ca şi cămaşa sa şi, cu o mişcare maşinală zvârli departe ţigara, deşi nu o fumase decât jumătate.

Singur contele părea netulburat. Ba păru că o îmbujorare uşoară voia să străpungă paloarea lividă a obrajilor săi. Nările îi fremătau ca unui animal sălbatic care adulmecă sângele, iar buzele, uşor întredeschise, arătau dinţii albi, mici şi ascuţiţi, ca de şacal. Cu toate acestea, chipul său avea o expresie de blândeţe surâzătoare, pe care Franz n-o mai văzuse la el. În special ochii săi negri erau admirabili prin expresia lor catifelată şi bună.

Între timp, condamnaţii se apropiau de eşafod şi, pe măsură ce înaintau, li se puteau distinge trăsăturile chipului. Peppino era un flăcău frumos, între 24 şi 26 de ani, cu tenul ars de soare, cu privirea liberă şi sălbatică. Ţinea capul sus şi părea că adulmecă vântul ca să vadă dincotro vine liberatorul.

Andrea era gros şi scurt. Figura sa de o cruzime bestială nu trăda vârsta. Putea să aibă cam 30 de ani. Lăsase barba să-i crească în închisoare. Capul îi cădea pe un umăr, picioarele i se tăiau, întreaga sa făptură se supunea parcă unei mişcări în care voinţa nu mai juca nici un rol.

— M-aţi anunţat parcă, îi spuse Franz contelui, că n-o să fie decât o execuţie.

— V-am spus adevărul, răspunse acesta cu răceală.

— Totuşi, văd doi condamnaţi.

— Da, dar pe unul îl aşteaptă moartea, iar celălalt mai are de trăit ani mulţi.

— Cred însă că, dacă e să vină graţierea, nu mai este timp de pierdut.

— De aceea, uite-o că vine. Priviţi! spuse contele.

Într-adevăr, în momentul când Peppino ajungea la piciorul mandaiei, un călugăr care părea să fie în întârziere străbătu şirul fără ca soldaţii să-l împiedice şi, înaintând spre căpetenia confreriei, îi înmână o hârtie împăturită în patru.

Privirea ageră a lui Peppino nu pierduse nici un detaliu. Căpetenia confreriei desfăcu hârtia, o citi şi ridică mâna.

— Domnul fie binecuvântat şi Sfinţia să fie lăudată! spuse el cu glas tare şi răspicat. Se acordă graţia vieţii pentru un condamnat.

— Iertare! strigă poporul într-un glas. O, iertare!

La auzul cuvântului "iertare", Andrea zvâcni, îşi înălţă capul.

— Iertare pentru cine? exclamă el.

Peppino rămase nemişcat, tăcut, cu respiraţia gâfâitoare.

— Este graţiat de pedeapsa cu moartea Peppino zis Rocca Priori, spuse căpetenia confreriei.

Şi întinse hârtia căpitanului de carabinieri care, după ce o cili, i-o înapoie.

— Iertare pentru Peppino? strigă Andrea trezit din starea de toropeală în care păruse cufundat. De ce milă pentru el şi pentru mine nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau.

Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl înşfăcară pe condamnat.

— Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect roman, nu prea înţelesese bine.

— Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult sunteţi întotdeauna vrednici de voi!

Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. Condamnatul striga mereu: "Trebuie să moară! Vreau să moară! Nu e drept să fiu ucis singur".

— Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de mână. Priviţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa, care mergea la eşafod, care urma să moară, ca un laş, este drept, dar, în sfârşit, fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi suporte chinul? Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul