său. Că un altul avea să moară ca şi el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelărie, doi boi la abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creaţiunii! Şi contele izbucni în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav pentru a ajunge să râdă astfel.

Între timp, lupta continua şi spectacolul era groaznic. Cele două slugi îl duceau pe Andrea la eşafod. Tot poporul era contra lui şi douăzeci de mii de glasuri strigau ca unul singur: "La moarte! La moarte!"

Franz se trase înapoi, dar contele îi apucă braţul şi-l ţinu în dreptul ferestrei.

— Ce faci!? îi spuse. Milă? Nu zău! E bine plasată! Dacă aţi auzi lătrând un câine turbat, aţi lua puşca, v-aţi năpusti în stradă, aţi ucide fără milă bietul animal care, la urma urmei, n-ar avea altă vină decât că a fost muşcat de alt câine şi că înapoiază ceea ce i s-a dat; şi iată că vă e milă de un om pe care nu l-a muşcat alt om, care totuşi şi-a ucis binefăcătorul şi care, acum, nemaiputând să ucidă, fiindcă are mâinile legate, vrea din răs-puteri să-l vadă murind pe tovarăşul său de captivitate, pe camaradul său de nenorocire. Nu, nu, priviţi! Priviţi!

Îndemnul devenise aproape inutil. Franz era parcă fascinat de oribilul spectacol. Cele două ajutoare îl urcaseră pe condamnat pe eşafod şi acolo, în ciuda sforţărilor, muşcăturilor şi strigătelor sale, îl siliseră să îngenuncheze. În vremea asta, călăul se aşezase alături, cu buzduganul pregătit. La un semn, ajutoarele se îndepărtară. Condamnatul vru să se ridice, dar, mai înainte de a avea timpul, buzduganul îl lovi peste tâmpla stângă. Se auzi un zgomot înăbuşit, surd; osânditul căzu ca o vită cu faţa la pământ, apoi, cu o zvârcolire, se întoarse pe spate. Atunci, călăul aruncă buzduganul, scoase cuţitul de la brâu şi dintr-o singură lovitură îi tăie beregata. Apoi, urcându-se pe pântec, începu să-l lovească cu picioarele. La fiecare apăsare, un val de sânge ţâşnea din gâtul condamnatului.

Franz nu mai putu să rabde. Se trase înapoi şi căzu aproape leşinat într-un jilţ.

Albert rămase în picioare, cu ochii închişi, dar agăţându-se de perdelele ferestrei.

Contele stătea drept şi triumfător, ca un înger al păcatului.

 

Capitolul XXXVII   Carnavalul la Roma

 

Când Franz îşi reveni în fire, îl găsi pe Albert bând un pahar cu apă şi trădând prin paloarea sa că avea mare nevoie să bea şi pe conte, care îşi punea costumul de paiaţă. Aruncă maşinal ochii spre piaţă. Dispăruse totul: eşafod, călăi, victime; nu mai rămăsese decât poporul, zgomotos, preocupat, voios. Clopotul de pe Citolio, ce nu bate decât pentru moartea papei şi pentru deschiderea carnavalului, trăgea de zor.

— Ei, ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe conte.

— Nimic, absolut nimic, după cum vedeţi, spuse acesta. Să ne îmbrăcăm însă repede, căci a început carnavalul.

— Aşa-i, răspunse Franz. Din toată grozăvia scenei, mai stăruie doar umbra unui vis.

— Într-adevăr, n-aţi avut altceva decât un vis, un coşmar.

— Da, eu, dar condamnatul?

— Tot un vis şi el. Atât numai, că el a rămas adormit, în timp ce dumneavoastră v-aţi deşteptat; şi cine ar putea spune cine este mai norocos?

— Dar Peppino, întrebă Franz, ce s-a întâmplat cu el?

— Peppino e un flăcău lipsit de cel mai mărunt amor propriu şi care, spre deosebire de oamenii care sunt furioşi când nu li se dă atenţie, a fost încântat văzând că interesul tuturor se îndreaptă spre tovarăşul său. În consecinţă, a profitat de ocazie pentru a se furişa prin mulţime şi a dispare fără măcar să mulţumească bunilor preoţi care îl însoţiseră. Hotărât lucru, omul e un animal foarte ingrat şi foarte egoist... Dar, îmbrăcaţi-vă. Uite, domnul de Morcerf vă dă exemplu.

Albert îşi trăgea maşinal pantalonii de catifea peste pantalonii săi negri şi peste încălţămintea de lac.

— Ei, Albert, îl întrebă Franz, eşti dispus pentru nebunii? Haide, răspunde-mi sincer.

— Nu, spuse acesta, dar mă bucur acum de cele ce am văzut şi înţeleg ce spunea domnul conte: că, după ce ai asistat o dată la un astfel de spectacol, numai el îţi mai poate da emoţii.

— Unde mai puneţi că numai în momentul acela se pot face studii asupra caracterelor, adăugă contele. Pe prima treaptă a eşafodului, moartea smulge masca pe care omul a purtat-o întreaga viaţă şi adevăratul chip se arată. Trebuie să recunoaştem că acela al lui Andrea nu era plăcut la vedere... Hidos tâlhar... Să ne îmbrăcăm, domnilor!

Ar fi fost ridicol din partea lui Franz să facă mofturi şi să nu urmeze exemplul tovarăşilor săi. Îmbrăcă deci şi el costumul şi-şi puse masca. Aceasta nu era mai palidă decât figura sa.

După ce terminară cu toaleta, coborâră. Trăsura aştepta la uşă, plină de confeti şi de flori.

Intrară în rând.

Cu greu s-ar putea imagina o deosebire mai desăvârşită între spectacolul de acum şi cel de mai înainte. În locul priveliştii de moarte, sumbră şi tăcută, piaţa del Popolo prezenta înfăţişarea unei orgii neutre, zgomotoase. Măşti nenumărate apăreau, năvălind de pretutindeni, ţâşnind prin uşi, coborând prin ferestre. Trăsurile răsăreau la toate colţuri de stradă, încărcate cu pierroţi, arlechini, dominouri, marchizi, transteverini groteşti, cavaleri, ţărani. Toţi strigau, gesticulau, zvârleau ouă pline cu făină, confeti, flori; atacau cu vorba şi cu proiectile prieteni şi străini, cunoscuţi şi necunoscuţi, fără ca cineva să aibă dreptul de a se supăra, fără să facă altceva decât să râdă.

Franz şi Albert erau asemenea oamenilor care, pentru a fi smulşi dintr-o mâhnire violentă, sunt duşi la o petrecere şi care, pe măsură ce beau şi se îmbată, simt o perdea trăgându-se între trecut şi prezent. Vedeau mereu sau, mai bine zis, continuau să simtă urmele celor văzute. Dar,