şi ferestrele lor sparte cârpite cu bucăţi din carton. La copiii exasperanţi. La maşinile vechi, mâncate de rugină, Forduri şi Hudsonuri şi Studebaker Larkur. La cerul neiertător al Texasului. Apoi a scos un hohot cumplit de râs plin de amuzament şi disperare.

– Dom’ne, asta-i o staţie pe drumul spre nicăieri. O iau pe obrăznicătura asta de Sue şi o tai înapoi în Mozelle. Dacă Harry nu vrea să vină, plecăm fără el.

Am scos harta din buzunar, am rupt o bucăţică de hârtie din ea şi mi-am notat numărul de telefon din Jodie. Apoi am mai scos o bancnotă de cinci dolari. I le-am întins. S-a uitat, dar nu le-a luat.

– La ce-mi trebuie numărul tău de telefon? N-am telefon. Şi ăla nu-i prefix de Fort Worth. E interurban.

– Sună-mă când eşti gata să te muţi. E tot ce vreau. Sună-mă şi spune-mi: „Domnule, la telefon mămica lui Rosette. Ne mutăm.” Doar atât.

Îmi dădeam seama că face calcule în minte. N-a durat mult. Zece dolari, reprezenta mai mult decât câştiga soţul ei muncind o zi întreagă în soarele fierbinte al Texasului. Cei de la Braţele de Muncă nu aveau nici cea mai mică idee despre ce înseamnă ziua redusă de lucru în zilele de sărbătoare. În plus el nu va şti absolut nimic despre aceşti zece dolari.

– Mai dă-mi şi o fisă. Pentru telefon.

– Uite un dolar. Simte-te bine. Şi să nu uiţi.

– N-o să uit.

– Nu, n-ai să uiţi. Pentru că dacă o faci, s-ar putea să-l găsesc pe bărbatul tău şi să stau cu el la taclale. Asta-i o treabă importantă, coniţă. E importantă pentru mine. Cum te cheamă, de fapt?

– Ivy Templeton.

Am rămas împietrit printre gunoaie şi buruieni, în nări cu duhoarea rahatului, a petrolului pe jumătate procesat şi aroma intensă de băşini a gazelor naturale.

– Domnu’? Ce-ai păţit? Ai o faţă ciudată.

– Nimic, i-am răspuns.

Şi poate chiar nu era nimic. Templeton este un nume destul de obişnuit. Desigur că un om se poate convinge de absolut orice dacă se străduieşte puţin. Eu sunt dovada vie.

– Pe tine cum te cheamă?

– Puddentane am spus. Întreabă-mă din nou şi-ţi voi răspunde la fel.

A schiţat un zâmbet fără chef la versul acesta pentru copiii de grădiniţă.

– Să mă suni, coniţă.

– Da, bine. Du-te, acum. Şi dacă dai cu maşina peste dracu’ acela împeliţat de copil ai să-mi faci un serviciu.

 

M-am întors în Jodie şi am găsit un bilet prins de uşă cu o piuneză:

 

George,

Vrei, te rog, să mă suni? Am nevoie de ajutorul tău.

Sadie (asta-i problema!!)

 

Care anume? Am intrat s-o sun şi să aflu.

4

Mama antrenorului Borman, care era internată la un azil din Abilene, îşi fracturase şoldul, şi duminică avea loc serata dansantă Sadie Hawkins la liceu.

– Antrenorul a reuşit să mă convingă să-i supraveghez pe copii la dans împreună cu el! Mi-a spus, citez: „Cum ai putea să rezişti să nu te duci la o serată dansantă care îţi poartă numele?” Săptămâna trecută s-a întâmplat asta. Şi am acceptat, ca o proastă ce sunt. Acum pleacă în Abilene şi eu ce să fac? Să supraveghez singură două sute de adolescenţi în călduri care dansează twist şi philly? Nu prea cred! Şi dacă unii dintre băieţi o să aducă bere?

Mi-am spus că mirarea mai mare ar fi fost să nu aducă, dar m-am gândit că nu e bine să-i spun asta.

– Sau dacă se iau la bătaie în parcare? Ellie Dockerty mi-a povestit că anul trecut au dat buzna la dans nişte băieţi de la Henderson şi doi dintre ei şi doi de-ai noştri au ajuns la spital! George, poţi să mă ajuţi? Te rog?

– Am fost tocmai convins să merg la serata Sadie Hawkins de către Sadie Dunhill?

Zâmbeam larg. Ideea de a merge cu ea la dans nu era chiar o perspectivă sumbră.

– Nu glumi! Nu-i nostim!

– Sadie, vin bucuros cu tine. O să-mi aduci un bucheţel de flori să-l prind la corsaj?

– O să-ţi aduc o sticlă de şampanie, dacă e nevoie.

A stat să se gândească mai bine.

– Ba nu. Nu din leafa pe care o iau. Dar îmi pot permite un spumos Cold Duck.

– Începe la şapte şi jumătate?

De fapt ştiam că aşa era. Şcoala era plină de afişe vestind evenimentul.

– Da.

– Şi e o serată mai puţin protocolară. Fără orchestră. Asta-i bine.

– De ce?

– Orchestrele pot provoca necazuri. Odată am fost supraveghetor la un dans unde toboşarul a vândut la pauză bere făcută în casă. Asta a fost o experienţă plăcută.

– S-au bătut?

Îngrozită. Dar şi fascinată.

– Nu, dar au vomitat la greu. Chestia era destul de tare.

– Asta s-a petrecut în Florida?

Se petrecuse în Lisbon Falls în 2009, aşa că i-am răspuns că da, în Florida. Şi i-am mai spus că o însoţesc cu plăcere să supraveghem serata dansantă.

– Îţi mulţumesc foarte mult, George.

– Cu multă plăcere, doamnă.

Şi eram foarte sincer.

5

De organizarea seratei Sadie Hawkins s-au ocupat cei din Clubul Pep – pentru dezvoltarea extracurriculară a talentelor – şi au făcut o treabă pe cinste: o sumedenie de flamuri din crep (galbene şi argintii, bineînţeles) atârnau de căpriorii sălii de sport. Cantităţi uriaşe de punci de ghimbir, fursecuri cu lămâie şi brioşe roşii furnizate de Future Homemakers of America. Cercul de arte, mic dar dedicat, şi-a adus contribuţia printr-o frescă desenată ce o reprezenta pe însăşi domnişoara Hawkins, fugind după bărbaţii de însurat din Dogpatch. Mattie Shaw şi prietena lui Mike, Bobbi Jill, făcuseră aproape totul şi, pe bună dreptate, nu-şi mai încăpeau în piele de mândrie. M-am întrebat dacă la fel se vor simţi peste şapte sau opt ani, când manifestantele primului val al mişcării de emancipare a femeilor îşi vor arde sutienele şi vor cere drepturi egale de reproducere. Ca să nu mai vorbesc despre inscripţiile de pe tricourile lor: NU SUNT UN OBIECT şi FEMEIA ARE TOT ATÂTA NEVOIE DE BĂRBAT CÂT ARE PEŞTELE DE BICICLETĂ.

DJ şi maestru de ceremonii al acestei seri era Donald Bellingham, elev în anul al doilea. A adus o colecţie absolut extraordinară de discuri pentru care nu i-au fost suficiente una, ci două valize Samsonite. Cu acordul meu (Sadie a părut consternată), şi-a racordat pick-up-ul