Webcor la sistemul de amplificare al şcolii. Sala de sport era suficient de mare ca să reverbereze în mod natural şi, după câteva teste, a obţinut un sunet tunător, de-a dreptul asurzitor. Deşi se născuse în Jodie, Donald devenise rezident permanent al Rockville, oraşul lui Daddy Cool. Purta ochelari cu rame roz şi lentile groase, pantaloni cu talie înaltă şi pantofi cu baretă, atât de pătrăţoşi că păreau autentici, omule. Faţa îi era o fabrică de coşuri sub o tunsoare coadă de raţă a la Bobby Rydell, unsă din belşug cu Brylcreem. Aspectul lui îmi spunea că va fi sărutat pentru prima dată de o fată adevărată când va avea patruzeci şi doi de ani, dar se mişca iute şi bine şi nostim cu microfonul, şi vorbea mult, iar colecţia lui de discuri (pe care o numea teancul de vinil) era, după cum am spus şi anterior, extraordinară.

– Haideţi să pornim petrecerea cu un tunet din trecut, o relicvă rock and roll, cu un ritm turbat de acrobat înşurubat, o melodie pentru fata mlădie, haideţi, daţi din picioare până la alienare cu Danny… şi JOOOONIERS!

– Să dansăm! a tunat şi sala.

Dansul a început aşa cum era obiceiul pe la începutul anilor şaizeci, doar fete care se zbânţuiau cu alte fete. Zburau picioare în pantofi fără toc. Se învârteau fuste. Dar, după un timp, podeaua a început să se umple de perechi fată-băiat… pentru dansurile mai rapide, mai recente, ca „Hit the Road, Jack” şi „Quarter to Three”.

Nu prea mulţi dintre copii s-ar fi calificat la Dancing with the Stars, dar erau tineri şi entuziaşti şi, evident, se distrau pe cinste. Mai târziu, dacă Donny B. n-ar fi avut inspiraţia să reducă puţin luminile, aş fi făcut-o eu însumi. La început, Sadie a fost agitată, pregătită să se confrunte cu tot ce era mai rău. Însă copiii veniseră doar ca să petreacă. Niciun semn de hoarde invadatoare de la Henderson sau alte licee. A înţeles că e totul bine şi a început să se mai destindă puţin.

După patruzeci de minute de muzică non-stop (şi patru brioşe), m-am aplecat înspre Sadie şi i-am spus:

– E timpul ca Paznicul Amberson să-şi facă primul rond ca să se asigure că în curte nu e nimeni care să se dedea la comportament indecent.

– Vrei să vin cu tine?

– Vreau să stai cu ochii pe vasul de punci. Dacă se apropie vreun tânăr de el cu o sticlă de orice, chiar şi sirop de tuse, vreau să-l ameninţi cu electrocutarea sau cu castrarea. Cu orice ţi se pare că ar fi mai eficient.

S-a sprijinit de perete şi a râs în hohote până când i-au dat lacrimile.

– Pleacă de-aici, George. Eşti îngrozitor.

Şi am plecat. Eram bucuros că am reuşit să o fac să râdă, dar, chiar şi după trei ani, nu-mi dădeam încă seama cât efect aveau glumele cu tentă sexuală în Tărâmul lui Demult.

Am descoperit un băiat şi o fată care se pipăiau într-unul din cele mai întunecoase colţuri din estul sălii de sport – el prospectând înăuntrul bluzei ei, ea sugându-i buzele ca şi când ar fi vrut să i le smulgă din loc. Când l-am bătut pe umăr pe tânărul prospector, au sărit amândoi cât colo.

– Păstraţi-vă pentru după dans, i-am spus. Acum du-te înapoi în sală. Mergi încet. Răcoreşte-te. Bea nişte punci.

Au plecat. Ea, încheindu-şi bluza, iar el uşor cocârjat, păşind în maniera cunoscută sub numele Sindromul Coaielor Învineţite.

Douăzeci de licurici sclipeau din spatele atelierului de sudură. Am făcut cu mâna şi câţiva copii din zona pentru fumat mi-au răspuns. M-am uitat după colţul atelierului de tâmplărie şi am văzut ceva ce nu mi-a plăcut. Mike Coslaw, Jim LaDue şi Vince Knowles stăteau ghemuiţi, trecând un obiect de la unul la altul. Am apucat obiectul respectiv şi l-am azvârlit peste gard înainte ca ei să-şi dea seama că sunt acolo.

Jim a părut uimit o clipă, apoi mi-a adresat cunoscutul lui semizâmbet de erou al fotbalului:

– Bună şi dumneavoastră, domnule A.

– Scuteşte-mă, Jim. Nu sunt vreo fată pe care încerci s-o convingi să-şi dea chiloţii jos. Şi cu siguranţă nu sunt nici antrenorul tău.

Era şocat şi chiar puţin speriat acum, dar nu am depistat niciun semn de frondă pe chipul lui. Cred că într-unul din liceele mari din Dallas aş fi avut parte de multe discuţii. Vince făcuse un pas înapoi. Mike rămăsese pe loc, dar părea abătut şi jenat. Nu, era mai mult decât jenă. Era ruşine pură.

– O sticlă cu alcool la un dans la şcoală, le-am spus. Nu că m-aş aştepta să respectaţi toate regulile, dar de ce să le încălcaţi atât de prosteşte? Jimmy, ce se va întâmpla cu bursa ta dacă eşti prins că bei şi eşti dat afară din echipă?

– Probabil c-o să fiu suspendat, mi-a răspuns. Atâta tot.

– Aşa e. Şi n-o să joci un an de zile. Şi o să fii nevoit să începi să înveţi pe bune. La fel şi în cazul tău, Mike. În plus, o să fii dat afară şi din cercul de teatru. Vrei asta?

– Nu, domnule, aproape o şoaptă.

– Dar tu, Vince?

– Nu, nu, domnule A. Deloc. O să mai facem piesa cu procesul? Pentru că dacă o facem…

– Nu eşti în stare să-ţi ţii gura când îţi face observaţie un profesor?

– Ba da, domnule A.

– Data viitoare nu mai scăpaţi aşa uşor, dar asta e seara voastră norocoasă. În seara asta primiţi doar un sfat preţios: Nu vă puneţi în pericol viitorul. Nu din cauza unei sticle de whisky la o serată dansantă de la liceu de care n-o să vă mai amintiţi la anul. Aţi înţeles?

– Da, domnule, a spus Mike. Îmi pare rău.

– Şi mie, a zis şi Vince. Absolut.

Şi-a făcut cruce şi a zâmbit larg. Unii oameni aşa sunt făcuţi. Şi poate că lumea are nevoie de ei să o anime, cine poate şti?

– Jim?

– Da, domnule. Vă rog să nu-i spuneţi lui tata.

– Nu, asta rămâne între noi.

I-am măsurat din priviri.

– Anul viitor la colegiu o să găsiţi o sumedenie de locuri în care să beţi. Dar nu la şcoala noastră. Mă auziţi?

De data aceasta au spus în cor „da,