– Acum duceţi-vă înăuntru. Beţi nişte punci ca să vi se ducă izul de whisky.

Şi s-au dus. I-am lăsat s-o ia înainte, apoi i-am urmat, cu capul în jos, mâinile în buzunare, adâncit în gânduri. Nu la şcoala noastră, le spusesem. A noastră.

Vino să predai, îmi zisese Mimi. Asta e menirea ta.

Niciodată 2011 nu mi s-a părut mai îndepărtat ca atunci. La naiba, Jake Epping nu mi s-a părut niciodată mai îndepărtat. Dintr-o sală de sport pe jumătate luminată din inima Texasului se auzeau acordurile unui saxofon. Adierea dulce a vântului le purta în noapte. Un toboşar chema pe toată lumea „să dea din picioare până la alienare”.

Cred că atunci m-am hotărât să nu mă mai întorc niciodată.

Saxofonul mârâit şi toba insidioasă acompaniau un grup intitulat The Diamonds. Melodia era „The Stroll”. Dar copiii nu ştiau cum să danseze. Nu tocmai.

The Stroll a fost primul dans pe care l-am învăţat împreună cu Christy la cursurile din serile de joi. Este un soi de dans de început în care fiecare pereche ţopăie printr-un culoar format din băieţi şi fete care bat din palme. Nu asta am văzut când m-am întors în sală. Aici băieţii şi fetele dansau în pereche, exact ca la vals, apoi se despărţeau, ajungând în colţul opus celui de pornire. Se lăsau pe călcâie şi îşi scoteau şoldurile înainte într-un mod încântător şi sexi.

De lângă masa cu gustări i-am văzut pe Mike, Jim şi Vince alăturându-se dansatorilor. Vince nu le prea avea cu dansul – dacă aş spune că dansa ca un alb, ar însemna să-i jignesc pe toţi băieţii albi din lumea întreagă – însă Jim şi Mike se mişcau cu graţia inconştientă a sportivilor. N-a trecut mult şi au captat atenţia fetelor din partea opusă.

– Începusem să mă îngrijorez! mi-a strigat Sadie, încercând să se facă auzită peste muzică. E totul în regulă?

– Da! am strigat şi eu. Ce dans e acesta?

– The Madison! Îl dau la radio de peste o lună! Vrei să te învăţ?

– Doamnă, i-am spus luând-o de braţ. Eu sunt cel care o să te înveţe.

Copiii ne-au zărit şi ne-au făcut loc, aplaudând şi scandând Bravo, domnu’ A! şi Arătaţi-i cum se face, don’şoară Dunhill! Sadie a râs şi şi-a strâns mai bine elasticul cozii de cal. Obrajii i s-au îmbujorat iarăşi, făcând-o să arate mai mult decât drăguţă. S-a lăsat pe călcâie, bătând din palme şi mişcându-şi umerii împreună cu celelalte fete, apoi mi-a venit în braţe, cu ochii ridicaţi spre ai mei. Şi bine că eram suficient de înalt. Ne-am învârtit ca un mire şi o mireasă pe un tort de nuntă, apoi ne-am separat din nou. M-am înclinat şi m-am rotit pe vârfuri, cu mâinile întinse ca Al Jolson când cântă „Mammy”. Mişcarea a stârnit alte aplauze şi nişte ţipete admirative de perioadă pre-Beatles din partea fetelor. Nu mă dădeam mare (mă rog, doar puţin); eram fericit să dansez din nou. Trecuse prea multă vreme de când nu o mai făcusem.

Cântecul s-a terminat, saxofonul s-a pierdut în acel tumult al rock and rollului pe care DJ-ul nostru îl numea „ritm turbat de acrobat înşurubat” şi am părăsit ringul.

– Doamne, ce m-am distrat, a spus Sadie, strângându-mă de braţ. Tu eşti foarte amuzant.

Înainte să-i pot răspunde, Donald a urlat în staţia de amplificare:

– În cinstea celor doi supraveghetori care chiar ştiu să danseze – chestie nemaivăzută în liceul nostru –, iată un tunet din trecut, binecunoscut, neprefăcut, în inimi ţinut, direct din colecţia de discuri a tăticului meu, care nu ştie că i-am şterpelit-o şi o să intru în belea dacă mă pârâţi. Priviţi şi vă minunaţi, credincioşi rockeri, aşa se dansa pe când domnul A şi don’şoara D erau în liceu!

Toţi s-au întors să ne urmărească şi… ei, bine…

Cunoşti senzaţia pe care o ai când e noapte şi eşti afară şi vezi tivul unui nor aprinzându-se în aur strălucitor şi atunci ştii că luna va ieşi în câteva secunde? Exact sentimentul acesta m-a încercat atunci, printre flamurile din hârtie creponată care se ondulau în sala de sport a liceului Denholm. Ştiam ce melodie va pune, ştiam că vom dansa şi mai ştiam şi cum vom dansa. Şi atunci s-au auzit primele acorduri ale alămurilor:

Di-da-daaa… da-di-da-da-daaa…

Glenn Miller. „In the Mood”.

Sadie şi-a scos elasticul, lăsându-şi părul liber, încă mai râdea, dar începuse să-şi unduiască uşor şoldurile. Părul i se legăna de pe un umăr pe altul.

– Ştii să dansezi swing? mi-am ridicat vocea peste muzică.

Ştiind că ştie să danseze. Ştiind că va dansa.

– Cu mişcări Lindy Hop? m-a întrebat.

– Da.

– Păi…

– Haideţi, don’şoară Dunhill, a intervenit una dintre fete. Vrem să vă vedem.

Şi două dintre prietenele ei au împins-o pe Sadie înspre mine.

A şovăit. Am mai făcut o piruetă şi i-am întins mâinile. Copiii ne-au ovaţionat când am intrat pe ringul de dans. Ne-au făcut loc. Am tras-o înspre mine şi, după o ezitare de o fracţiune de secundă, s-a rotit mai întâi la stânga, apoi la dreapta, croiala sarafanului abia permiţându-i mişcarea. Era varianta de Lindy pe care o învăţau Richie-cu-aricii şi Bewie-cu-blugii-Levie în ziua aceea din toamna lui 1958. Era Hellzapoppin. Bineînţeles că asta era. Pentru că trecutul se armonizează cu sine însuşi.

Am adus-o la mine trăgând-o de mâini, apoi i-am dat drumul. Ne-am separat. Şi, ca doi oameni care au exersat luni bune aceste mişcări (poate chiar pe un disc cu viteză redusă şi într-o zonă pentru picnicuri pustie), ne-am aplecat şi am ridicat câte un picior, mai întâi la stânga, apoi la dreapta. Copiii au râs şi au aclamat. Se strânseseră în cerc în jurul nostru pe podeaua lustruită şi băteau din palme.

Ne-am apropiat iarăşi, iar ea s-a învârtit repede ca o balerină pe sub mâinile noastre împreunate.

Acum mă strângi ca să-mi spui dacă la stânga sau la dreapta.

De parcă gândul ar fi chemat gestul, mâna mea dreaptă a fost strânsă uşor şi Sadie s-a învârtit înapoi ca o elice, cu părul zburându-i în toate părţile ca