un ventilator, sub luminile roşii şi albastre. Am auzit câteva fete gâfâind. Am prins-o şi m-am lăsat pe un călcâi, culcând-o pe braţ şi rugându-mă să nu-mi plesnească genunchiul. Nu mi-a plesnit.

M-am ridicat. S-a ridicat cu mine. S-a îndepărtat, apoi mi-a revenit în braţe. Am dansat sub luminile roşii şi albastre.

Dansul este viaţă.

7

Serata s-a terminat pe la unsprezece, dar n-am intrat cu Sunlinerul pe aleea din faţa casei lui Sadie decât la un sfert de oră după miezul nopţii. Unul dintre lucrurile pe care nu ţi le spune nimeni despre sarcina minunată de a supraveghea dansuri de adolescenţi este acela că tot supraveghetorii trebuie să facă ordine în sală după ce muzica s-a terminat.

Niciunul dintre noi nu a prea vorbit pe drumul spre casă. Cu toate că Donald a pus şi alte melodii săltăreţe ispititoare şi copiii ne-au bătut la cap să dansăm din nou, amândoi am refuzat. Un dans însemna o amintire frumoasă; două ar fi însemnat una nepieritoare. Ceea ce poate nu ar fi fost tocmai în regulă într-un oraş mic. Şi în orice caz, pentru mine chiar fusese ceva de neuitat. Mă gândeam neîncetat la ce simţisem când am ţinut-o în braţe, când îi simţisem respiraţia precipitată pe obraz.

Am oprit motorul şi m-am întors spre ea. Acum o să spună „Mulţumesc pentru ajutor” sau „Mulţumesc pentru o seară plăcută” şi cu asta basta.

Dar n-a spus aşa ceva. N-a spus nimic. Doar m-a privit lung. Cu părul pe umeri. Cu primii doi nasturi ai cămăşii bărbăteşti de sub sarafan descheiaţi. Cu cerceii scânteietori. Apoi ne-am luat în braţe, căutându-ne cu stângăcie, la început, apoi îmbrăţişându-ne strâns. Ne sărutam, dar era mai mult decât un sărut. Era ca atunci când mănânci după ce ţi-a fost foarte foame, ca atunci când bei după ce ţi-a fost foarte sete. Îi simţeam parfumul şi aroma transpiraţiei curate de sub parfum şi gustul de tutun, slab, dar încă iute pe buze şi pe limbă. Şi-a trecut degetele prin părul meu, (unul gâdilându-mi pavilionul urechii şi făcându-mă să mă cutremur), apoi şi le-a împreunat după gâtul meu. Degetele lungi i se mişcau şi i se tot mişcau. Mângâind pielea de la ceafă acolo unde în altă viaţă ar fi fost părul meu cel lung. Mi-am strecurat mâna şi i-am prins în palmă volumul sânului, iar ea a murmurat:

– O, mulţumesc. Credeam că am să mă prăbuşesc.

– Cu plăcere, i-am răspuns şi am strâns cu blândeţe.

Cred că ne-am sărutat vreo cinci minute, respirând tot mai sacadat pe măsură ce mângâierile deveneau mai îndrăzneţe. Parbrizul maşinii s-a aburit. Atunci m-a dat la o parte şi am văzut că avea obrajii uzi. Când Dumnezeu începuse să plângă?

– Iartă-mă, George, mi-a spus. Nu pot. Mi-e prea frică.

Sarafanul i se ridicase, dezvelindu-i jartierele, tivul combinezonului, spuma dantelată a chiloţilor. Şi-a tras fusta pe genunchi.

Am bănuit că era vorba despre faptul că era căsătorită şi chiar dacă se alesese praful de tot mariajul ei, încă mai conta – mă aflam la jumătatea secolului douăzeci, nu la începutul secolului douăzeci şi unu. Sau poate era vorba despre vecini. Casele erau întunecate şi păreau cufundate în somn, dar n-aveai cum să fii sigur. Şi, în oraşele mici, pastorii noi şi profesorii noi sunt întotdeauna subiecte interesante de conversaţie. Se va dovedi că mă înşelam în ambele privinţe, însă nu aveam de unde să fi ştiut atunci.

– Sadie, nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei. Nu sunt…

– Nu înţelegi. Nu e vorba că nu vreau. Nu de asta mi-e frică. Ci pentru că n-am făcut-o niciodată.

Înainte să apuc să mai spun ceva, a ieşit din maşină şi a fugit spre casă, scotocindu-se în geantă după cheie. Fără să se uite înapoi.

8

Am ajuns acasă la unu fără douăzeci şi am ieşit din garaj suferind la rândul meu de Sindromul Coaielor Învineţite. Abia aprinsesem lumina din bucătărie când a început să sune telefonul. 1961 se află la patruzeci de ani distanţă de inventarea dispozitivelor de identificare a apelantului, însă o singură persoană mă putea suna la ora aceea şi după o asemenea noapte.

– George? Eu sunt.

Părea mai calmă, dar vocea-i era răguşită. Plânsese. Mult.

– Bună, Sadie. N-am apucat să-ţi mulţumesc pentru o seară plăcută. La dans şi după aceea.

– Şi eu m-am simţit bine. N-am mai dansat de foarte multă vreme. Aproape că mi-e teamă să-ţi spun cu cine am învăţat să dansez Lindy.

– Păi, eu am învăţat cu fosta mea soţie. Bănuiesc că tu ai învăţat cu soţul tău cel înstrăinat.

Doar că nu era vorba de o simplă bănuială; aşa mergeau lucrurile. Nu mă mai mira nimic, dar aş minţi dacă ţi-aş spune că am reuşit să mă obişnuiesc vreodată cu această bizară înlănţuire armonică a evenimentelor.

– Da, mi-a răspuns cu voce albă. Cu el. Cu John Clayton din familia Clayton din Savannah. Şi înstrăinat este un cuvânt care se potriveşte foarte bine pentru că este un bărbat foarte straniu.

– Câtă vreme aţi fost căsătoriţi?

– O eternitate şi încă puţin. Asta în cazul în care numeşti ce am avut noi o căsnicie.

A râs. Era râsul lui Ivy Templeton, plin de umor şi de disperare.

– În cazul meu, o eternitate şi încă puţin înseamnă patru ani. După ce se termină şcoala în iunie, o să plec la Reno fără să mă ştie nimeni. O să mă angajez pe timpul verii ca ospătăriţă sau ceva în genul acesta. E obligatoriu să locuieşti acolo cel puţin şase săptămâni ca să poţi obţine un divorţ. Asta înseamnă că pe la sfârşitul lui iulie sau la începutul lui august voi putea să pun capăt… acestei glume proaste care a fost viaţa mea de până acum… aşa cum pui capăt chinurilor unui cal cu piciorul rupt.

– Pot să aştept, am spus, dar, de îndată ce cuvintele mi-au ieşit din gură, m-am întrebat dacă erau adevărate.

Pentru că actorii începuseră deja să se strângă în culise, iar spectacolul va începe în curând. Până în iunie ’62, Lee Oswald se va fi întors în SUA, locuind mai