întâi cu Robert şi familia lui Robert, apoi cu mama lui. În august va sta pe Mercedes Street în Fort Worth şi va lucra la fabrica companiei Leslie Welding din apropiere, asamblând ferestre din aluminiu şi uşi de furtună cu iniţiale gravate pe ramă.

– Nu sunt sigură că eu pot.

A vorbit atât de încet, că a trebuit să fac eforturi să o înţeleg.

– Am fost mireasă virgină la douăzeci şi trei de ani, iar acum, la douăzeci şi opt, sunt o femeie divorţată tot virgină. Cam multă vreme a stat fructul acesta în pom, cum se zice acolo de unde sunt, mai ales când toată lumea – mama, de exemplu – îşi închipuie că ai început să capeţi experienţă practică în chestia aia cu păsările şi albinele încă de acum patru ani. Niciodată n-am mărturisit nimănui asta şi cred că aş muri dacă ai spune cuiva.

– E secretul nostru, Sadie. Şi va fi mereu. Era impotent?

– Nu chiar…

S-a întrerupt. După câteva clipe a spus îngrozită:

– George, linia asta-i comună?

– Nu. Cu trei cincizeci în plus pe lună, păpuşica asta e doar a mea.

– Slavă cerului. Dar tot nu pot să-ţi povestesc la telefon. Şi nici la restaurantul lui Al, cu câte un Prongburger în faţă. Vrei să vii la cină? Putem mânca afară, în curticica din spatele casei. Pe la cinci?

– Sigur că da. O să aduc un tort.

– Nu asta vreau să aduci.

– Dar ce?

– Nu pot să-ţi spun la telefon, chiar dacă nu e linie comună. Ceva ce se cumpără de la drogherie. Dar nu de la drogheria din Jodie.

– Sadie…

– Te rog, nu mai spune nimic. Acum o să închid şi o să mă duc să-mi dau cu nişte apă rece pe ochi. Am senzaţia că mi-a luat faţa foc.

Am auzit un pocnet mic. Închisese. M-am dezbrăcat şi m-am dus la culcare. Multă vreme am stat treaz în întuneric cu gândurile mele. Despre timp şi dragoste şi moarte.

Capitolul 15 1

Duminică dimineaţă pe la zece, m-am urcat în Sunliner şi am condus treizeci de kilometri până la Round Hill. Era o drogherie deschisă pe strada principală, dar am văzut în vitrină un afiş URLĂM PENTRU DENHOLM LIONS şi mi-am adus aminte că Round Hill făcea parte din circumscripţia a patra a liceului. Aşa că m-am dus la Kileen. Acolo, un farmacist în vârstă care semăna ciudat de tare, dar, fără îndoială absolut întâmplător, cu domnul Keene din Derry, mi-a făcut cu ochiul când mi-a dat punga maro din hârtie şi restul de bani:

– Să nu încalci legea, fiule.

I-am făcut şi eu cu ochiul, aşa cum, de altfel, se şi aştepta, şi m-am întors în Jodie. Nu prea dormisem în cursul nopţii şi am încercat să aţipesc puţin, dar nici măcar n-am reuşit să mă apropii de somn. Aşa că, până la urmă, tot m-am dus la Weingarten’s să cumpăr un tort. Nu era proaspăt, dar nu m-a deranjat asta şi credeam că nici pe Sadie nu o va deranja. Cină în aer liber sau nu, eram convins că nu mâncarea ocupa primul loc pe ordinea de zi. Când am bătut în uşă, o puzderie de fluturi mi se zburătăceau în stomac.

Sadie nu se fardase. Nu-şi dăduse nici măcar cu ruj. Avea ochii mari, întunecaţi şi înspăimântaţi. O clipă am fost convins că îmi va trânti uşa în nas şi că o s-o aud fugind cât o ţin picioarele. Şi cu asta basta.

Dar n-a fugit.

– Intră, mi-a spus. Am făcut salată de pui.

Buzele au început să-i tremure.

– Sper că-ţi place… că-ţi place…

Au început să-i tremure genunchii. Am scăpat cutia cu tortul şi m-am repezit s-o prind. Am crezut că o să leşine, dar n-a leşinat. Şi-a pus braţele în jurul gâtului meu şi m-a strâns, aşa cum strânge o femeie pe cale să se înece un lemn care pluteşte pe râu. Am simţit cât de tare îi zbârnâie trupul. Am călcat pe afurisitul acela de tort. Apoi şi ea. Fleoşc.

– Mi-e frică, a zis. Dacă nu mă pricep?

– Dacă nu mă pricep eu?

Şi nu glumeam. Trecuse multă vreme de când n-o mai făcusem. Cel puţin patru ani.

N-a părut să mă audă.

– Nu m-a vrut niciodată. Nu aşa cum m-aş fi aşteptat eu. Iar metoda lui e singura pe care o cunosc. Întâi atingerea, după aia mătura.

– Linişteşte-te, Sadie. Inspiră adânc.

– Ai fost la drogherie?

– Da, în Kileen. Dar nu trebuie să…

– Ba da, trebuie. Eu trebuie s-o fac. Înainte să pierd şi curajul care mi-a mai rămas. Vino.

Dormitorul era la capătul holului. Era spartan: un pat, un birou, două fotografii pe perete, perdele din creton care dansau în răsuflarea blândă a aerului condiţionat. Genunchii au lăsat-o iarăşi şi am prins-o iarăşi. Ca într-un dans straniu. Pe podea erau urme de paşi ca la şcoala de swing a lui Arthur Murray. Tortul. Am sărutat-o şi buzele i s-au lipit de ale mele. Uscate şi disperate.

Am împins-o uşor şi am ajutat-o să se sprijine cu spatele de dulap. M-a privit cu gravitate printre şuviţele de păr care îi atârnau în ochi. I le-am dat la o parte, apoi, cu foarte multă blândeţe, am început să-i ling buzele uscate cu vârful limbii. Încet, până în colţuri.

– E mai bine? am întrebat-o.

Mi-a răspuns, dar nu cu glasul, ci cu propria-i limbă. Fără să mă lipesc de ea, am început să o mângâi de sus până jos, de la baza gâtului, unde îi simţeam bătăile rapide ale pulsului, la piept, abdomen, planul uşor înclinat al osului pubian, apoi pe fese şi în jos pe coapse. Materialul blugilor şoptea sub palmele mele. S-a sprijinit mai bine de dulap şi s-a lovit cu capul de uşa acestuia.

– Au! am exclamat. Te-ai lovit?

Şi-a închis ochii.

– Mi-e bine. Nu te opri. Mai sărută-mă. A scuturat din cap.

– Ba nu, nu mă săruta. Fă-mi la buze ca înainte. Linge-mă. Îmi place.

Aşa am făcut. A suspinat şi şi-a alunecat degetele pe sub cureaua mea. Mai întâi la spate, apoi până în faţă unde era catarama.

2

Am vrut să mă grăbesc, pentru că toată fiinţa mea urla după viteză, îmi spunea să mă cufund adânc, îşi dorea acea senzaţie perfectă, chinuitoare care