– Nu mă face să aştept, am aşteptat destul.

Şi i-am sărutat tâmpla transpirată şi mi-am mişcat şoldurile înainte. De parcă lansam Madison la orizontală. A gemut, s-a retras puţin, apoi şi-a ridicat şi ea şoldurile ca să mă întâmpine.

– Sadie? Te doare?

– Odumnezeulmeuda, a oftat iar eu am râs.

A deschis ochii şi s-a uitat la mine cu un amestec de curiozitate şi speranţă.

– Gata? Sau mai e?

– Mai e puţin, i-am spus. Dar nu ştiu cât. N-am mai fost cu o femeie de ceva vreme.

S-a dovedit că a mai fost ceva. Doar câteva minute în timp real, dar uneori timpul este altcumva – şi nimeni nu ştia asta mai bine decât mine. La sfârşit a început să geamă din nou:

– O, o, Doamne, o, Doamne Dumnezeule, o, iubitule!

Sunetul descoperirii lacome din voce m-a purtat pe culmi, aşa că nu a fost tocmai o chestie simultană. Dar după câteva secunde şi-a ridicat capul îngropându-l în umărul meu. Un pumn mic m-a lovit în omoplat o dată, de două ori… apoi s-a deschis ca petalele unei flori şi a rămas nemişcată. S-a lăsat la loc pe perne. Se uita fix la mine cu o expresie atât de stupefiată încât era puţin cam înspăimântătoare.

– Am avut, mi-a spus.

– Am observat.

– Mama mi-a zis că femeile n-au niciodată, doar bărbaţii. Mi-a zis că orgasmul femeilor e o legendă.

A scos un hohot nesigur de râs.

– Dumnezeule, ce a pierdut!

S-a ridicat într-un cot, mi-a luat o mână şi şi-a pus-o pe un sân. Sub palma mea, inima îi bătea repede, foarte repede.

– Spune-mi, domnule Amberson, cât durează până putem s-o facem din nou?

Când soarele îmbujorat a dispărut în smogul gros de fum de sondă de la vest, Sadie şi cu mine stăteam sub nucul bătrân din curtea ei minusculă, mâncam sendvişuri cu salată de pui şi beam ceai cu gheaţă. Dar tort nu mâncam. Tortul fusese iremediabil compromis.

– Te deranjează să porţi… ştii tu, chestiile astea de la drogherie?

– Nu, i-am răspuns.

În realitate m-a deranjat întotdeauna. Multe produse americane vor suferi îmbunătăţiri între 1961 şi 2011, dar ascultă-l pe Jake Epping, prezervativele vor rămâne la fel. Sigur, vor avea denumiri mai excentrice şi chiar aditivi de gust (pentru cei cu înclinaţii mai deosebite), dar în esenţă rămân tot nişte corsete pe care ţi le tragi peste puţă.

– Am avut o diafragmă, mi-a spus.

Nu avea masă în curte, aşa că întinsese o pătură pe iarbă. Acum a luat în mâini caserola cu salata de castraveţi şi ceapă şi a început să se joace nervos cu ea, închizând-o şi deschizând-o într-o manieră pe care multă lume, inclusiv eu, ar fi considerat-o freudiană.

– Mi-a dat-o mama o săptămână înainte de nunta cu Johnny. Ba chiar mi-a explicat cum să mi-o pun, deşi n-a putut să se uite în ochii mei şi sunt sigură că i-ar fi sfârâit obrajii dacă aş fi scăpat o picătură de apă pe ei. „Să nu faci vreun copil în primele optsprezece luni”, mi-a zis. „Ba chiar în primii doi ani, dacă reuşeşti să-l faci să aştepte atât. Aşa o să poţi să trăieşti din salariul lui şi o să-l economiseşti pe al tău.”

– Nu e un sfat prea rău.

Eram precaut. Ne aflam pe un teren minat. Ştia asta la fel de bine ca şi mine.

– Johnny e profesor de biologie. Înalt, dar nu cât tine. Mă săturasem să mă tot întâlnesc cu bărbaţi mai scunzi şi cred că de aia am acceptat când m-a invitat în oraş prima dată. Într-un final am ajuns să mă obişnuiesc cu el. Am crezut că era un om drăguţ, deşi când mă conducea seara acasă nu părea a căpăta încă o pereche de mâini. Pe atunci credeam că astea sunt semne de dragoste. Ce naivă eram, nu crezi?

Am făcut un gest neutru cu mâna.

– Ne-am cunoscut la Universitatea Georgia Southern şi apoi ne-am angajat la acelaşi liceu din Savannah. Mixt, dar particular. Sunt convinsă că tăticuţul lui a tras nişte sfori ca să ajungem împreună acolo. Claytonii nu sunt bogaţi – nu mai sunt bogaţi, deşi au fost pe vremuri –, dar încă fac parte din înalta societate din Savannah. Săraci, dar influenţi, înţelegi?

Nu înţelegeam – chestiuni legate de cine ce este în societate nu erau importante în vremea mea –, dar am murmurat nişte vorbe de încuviinţare. Ţinuse toate astea închise în ea prea multă vreme şi acum parcă era în transă.

– Aşa că aveam o diafragmă, bineînţeles că aveam. Într-o cutiuţă elegantă cu un trandafir pe capac. Doar că n-am folosit-o niciodată. N-a fost nevoie. În cele din urmă am aruncat-o la gunoi după una din „slobozelile” lui. Aşa le spunea, slobozeli. „Trebuie să mă slobozesc”, obişnuia să spună. Şi după aia urma mătura. Înţelegi?

Nu înţelegeam deloc.

Sadie a râs şi iarăşi mi-am adus aminte de Ivy Templeton.

– Aşteaptă doi ani, mi-a zis mama! Aş fi putut să aştept şi douăzeci, fără să am nevoie de diafragmă!

– Ce s-a întâmplat? am prins-o uşor de braţ. Te bătea? Cu coada de la mătură?

Mai era o modalitate în care ar fi putut fi folosită – citisem Last Exit to Brooklyn –, dar individul nu făcuse aşa ceva. Sadie fusese virgină; dovada era pe cearşafuri.

– Nu, mi-a răspuns. Mătura nu era pentru bătaie, George. Nu cred că mai pot să vorbesc despre asta. Nu acum. Mă simt… nu ştiu… ca o sticlă de şampanie agitată bine. Ştii ce-aş vrea?

Aveam o oarecare idee, dar am fost politicos şi am întrebat-o.

– Vreau să mă duci înăuntru şi să-i scoţi dopul.

Şi-a ridicat braţele deasupra capului şi s-a întins. Nu-şi mai pusese sutienul şi i se vedeau sânii ridicându-se sub bluză. Sfârcurile, pete întunecate, semănau cu nişte semne de punctuaţie în seara târzie.

Mi-a spus:

– Nu vreau să retrăiesc astăzi trecutul. Azi vreau doar să bolborosesc ca şampania.

O oră mai târziu aţipise. Am trezit-o sărutând-o pe frunte şi apoi pe nas.

– Trebuie să plec. Să-mi iau maşina din faţa casei înainte ca vecinii să înceapă să-şi cheme prietenii.

– Ai dreptate. Alături stă familia Sanford, iar Lila Sanford face practică la bibliotecă luna asta.

Şi