eram destul de sigur că tatăl Lilei făcea parte din consiliul director al şcolii, dar n-am spus. Sadie strălucea şi nu era nevoie să stric momentul. Familia Sanford ştia acum doar că stăm cuminţi pe canapea, cu picioarele apropiate, aşteptând să se termine Dennis pericol public şi să înceapă emisiunea lui Ed Sullivan. Dar dacă maşina mea va mai fi în faţa casei şi la ora unsprezece, percepţia lor se va putea schimba.

M-a urmărit cum mă îmbrac.

– Şi acum ce o să se întâmple, George? Cu noi?

– Vreau să fiu cu tine, dacă şi tu vrei să fii cu mine. Vrei?

S-a ridicat în capul oaselor, cearşaful dezgolind-o până la talie, şi s-a întins după pachetul cu ţigări.

– Din tot sufletul. Dar încă sunt măritată şi chestia asta se va schimba abia la vară în Reno. Dacă aş încerca anularea căsniciei, Johnny s-ar împotrivi din toate puterile. Pe dracu’, părinţii lui s-ar împotrivi din toate puterile.

– Dacă suntem discreţi totul o să fie în regulă. Dar trebuie să fim prevăzători. Ştii asta, nu?

A început să râdă şi şi-a aprins o ţigară.

– O, da. Ştiu asta.

– Sadie, ai avut probleme cu disciplina la bibliotecă?

– Ce? Sigur, am avut câteva. Nimic deosebit.

A ridicat din umeri şi sânii i s-au legănat. Îmi doream să nu mă fi îmbrăcat atât de repede. Pe de altă parte, pe cine păcăleam? Poate că James Bond ar mai fi fost în stare de încă o tură, dar Jake/George era epuizat.

– Sunt nouă aici. Copiii mă testează. Nu e foarte plăcut, dar mă aşteptam la aşa ceva. De ce?

– Cred că problemele astea vor dispărea. Elevilor le place foarte mult când profesorii se îndrăgostesc. Până şi băieţilor le place. E ca o emisiune de la televizor.

– Şi îşi vor da seama că am…

M-am gândit mai bine şi i-am răspuns:

– Unele dintre fete. Cele cu experienţă.

A suflat un rotocol de fum.

– Splendid.

Dar nu părea supărată.

– Ce-ar fi să mergem să mâncăm la restaurantul The Saddle din Round Hill? Să-i obişnuim pe oameni să ne considere pereche.

– Bine. Mâine?

– Nu. Mâine am ceva de făcut în Dallas.

– Documentare pentru carte?

– Îhî.

Şi iată-mă, abia începusem relaţia şi deja o minţeam. Nu-mi plăcea deloc, dar nu vedeam nicio altă cale. În ceea ce priveşte viitorul… Am refuzat să mă gândesc acum. Şi eu trebuia să-mi protejez strălucirea.

– Marţi?

– Bine. Şi, George?

– Ce este?

– Trebuie să găsim o modalitate să facem asta în continuare.

I-am surâs:

– Dragostea o să le rezolve pe toate.

– Cred că-i mai mult vorba de dorinţă.

– Poate că amândouă.

– Eşti minunat, George Amberson.

Iisuse, până şi numele era o minciună.

– O să-ţi povestesc despre Johnny şi despre mine. Când o să pot. Şi dacă o să vrei să mă asculţi.

– Vreau.

Credeam că trebuie să o ascult. Dacă voiam ca relaţia să funcţioneze, trebuia să înţeleg. Ce se întâmplase cu ea. Cu el. Cu mătura.

– Când te simţi pregătită.

– După cum spune mult stimatul nostru director, „Elevi, va fi incitant, dar merită osteneala”.

Am izbucnit în râs.

Şi-a stins ţigara.

– Mă întreb dacă duduia Mimi ar fi fost de acord cu ce facem noi.

– Sunt convins că da.

– Şi eu cred. Să conduci prudent, dragule. Şi ia-le pe astea.

A arătat spre punga de hârtie de la farmacia din Kileen de pe măsuţa de toaletă.

– Ar trebui să caut cine ştie ce explicaţii dacă se întâmplă să treacă pe la mine vreo persoană din aia foarte curioasă care-şi vâră nasul în dulăpiorul de medicamente după ce face pipi.

– Bună idee.

– Dar să le ţii la îndemnă, scumpule.

Şi mi-a făcut cu ochiul.

 

5

M-am pomenit că mă tot gândesc la prezervative pe drumul spre casă. Marca Trojan… şi cu striaţii pentru plăcerea doamnei. Aşa scria pe cutie. Doamna nu mai avea diafragmă (deşi credeam că-şi va putea face rost de una data viitoare când se va duce la Dallas), iar anticoncepţionalele vor apărea pe piaţă abia peste un an sau doi. Dar chiar şi aşa, doctorii se vor feri să le prescrie, dacă-mi aminteam eu bine informaţiile din cursul de sociologie modernă de la facultate. Aşa că, până una alta, rămâneam cu prezervativele Trojan. Nu le purtam ca să-i fac plăcere, ci ca să nu rămână însărcinată. Ceea ce era destul de amuzant dacă te gândeşti că eu nu mă voi naşte decât peste cincisprezece ani.

E teribil de derutant să te gândeşti la viitor.

6

Seara următoare am vizitat din nou afacerea lui Silent Mike. Semnul de pe uşă era întors cu ÎNCHIS la vedere şi magazinul părea pustiu, dar am ciocănit şi amicul meu electronist mi-a dat drumul înăuntru.

– La fix ai venit, domnule Doe. Chiar la fix, mi-a spus el. Să vedem ce părere ai. Personal, cred că m-am întrecut pe mine însumi.

L-am aşteptat lângă vitrina cu tranzistoare până s-a dus în camera din spate. A apărut cu câte o lampă în fiecare mână. Abajururile erau atât de murdare de parcă fuseseră reglate de mult prea multe degete jegoase. Baza uneia era ciobită şi acum stătea într-o rână: Lampa Înclinată din Pisa. Erau perfecte, şi i-am mărturisit asta. A rânjit satisfăcut şi a pus şi cutiile cu cele două magnetofoane lângă lămpi. Şi un săculeţ cu mai multe bucăţi de sârmă de diferite lungimi, atât de subţiri încât erau aproape invizibile.

– Facem o demonstraţie?

– Cred că am înţeles, i-am răspuns şi am pus pe tejghea cinci bancnote de douăzeci de dolari.

M-a impresionat puţin când a încercat să împingă una din ele spre mine.

– Ne-am înţeles să fie o sută optzeci.

– Restul de douăzeci este ca să uiţi că am călcat vreodată pe aici.

S-a gândit un pic, apoi a pus degetul pe bancnota rătăcită şi a tras-o lângă prietenele ei verzi.

– Am uitat, deja. Aş putea zice că-i un bacşiş.

Când îl priveam cum pune lucrurile mele într-o pungă de hârtie, m-a lovit curiozitatea şi i-am adresat o întrebare.

– Kennedy? Nu l-am votat, dar cred că o să fie în regulă dacă n-o să-şi primească ordinele de la Papă. Ţara are nevoie de cineva mai tânăr. Am intrat într-o eră nouă, înţelegi?

– Şi crezi că ar fi în siguranţă dacă ar veni în Dallas?

– Probabil. Dar nu sunt sigur. Dacă aş fi în locul lui, aş rămâne la nord de linia Mason-Dixon.

Am râs:

– Unde totul e calm şi totul e strălucitor?

Silent Mike (Holy Mike) a spus:

– Nu