În cancelaria de la etajul întâi era un rastel pentru corespondenţă şi înştiinţări şcolare. Marţi dimineaţă, în ora liberă, am găsit un plic sigilat în cutia mea.

Dragă George,

Dacă încă mai vrei să luăm cina împreună, trebuie să fie pe la ora cinci, pentru că săptămâna asta şi cea viitoare trebuie să mă scol devreme din cauza aranjamentelor pentru Târgul de Carte de Toamnă. Poate ne întoarcem la mine pentru desert.

Am tort, dacă ai chef de o felie.

Sadie

– De ce râzi, Amberson? m-a întrebat Danny Laverty. Corecta nişte teme cu o intensitate găunoasă care sugera o mahmureală teribilă. Spune-mi şi mie că mi-ar prinde tare bine să râd.

– Ţî, i-am zis. E ceva personal. N-ai înţelege poanta.

Dar noi am înţeles-o şi „tort” a fost numele pe care am început să-l folosim pentru ce făceam şi în toamna aceea am mâncat chiar foarte mult.

Am fost discreţi, dar bineînţeles că au existat unii care ştiau ce se întâmplă. Probabil că au circulat şi nişte bârfe, dar nu a fost niciun scandal. Oamenii din oraşele mici nu sunt deloc răi. Cunoşteau situaţia lui Sadie, măcar în linii mari, şi înţelegeau că, cel puţin deocamdată, nu ne puteam lua un angajament public. Nu venea la mine; asta ar fi dat naştere la vorbe. Iar eu nu rămâneam niciodată la ea peste ora zece seara; şi asta ar fi dat naştere la vorbe. Nu era chip să-mi pot pune Sunlinerul în garaj şi să rămân peste noapte pentru că nu aveam loc de Broscuţa ei, chiar dacă foarte mică. Şi nici n-aş fi făcut-o, pentru că tot ar fi aflat cineva. Aşa se întâmplă mereu în oraşele mici.

Mergeam la ea după ore. Luam masa împreună. „Cina”, spunea ea. Uneori mergeam la restaurantul lui Al şi mâncam Prongburgeri şi fileuri de somn; alteori mergeam la The Saddle; de două ori am dus-o sâmbăta seara la sala de dans din oraş. Am fost la film la cinematograful Gem din Jodie sau la Mesa din Round Hill sau la cel în aer liber din Kileen (pe care elevii îl numiseră cursa de submarine). Într-un restaurant decent, cum era The Saddle, Sadie bea un pahar cu vin înainte de masă, iar eu beam o bere în timpul cinei, dar aveam grijă să nu fim văzuţi în tavernele locale, cu atât mai puţin la Red Rooster, singura cârciumă din Jodie unde era un tonomat, loc despre care elevii noştri vorbeau cu dor şi înfiorare. Era anul 1961 şi chiar dacă segregarea se mai îndulcise în mijlocul ţării – negrii îşi câştigaseră dreptul de a lua prânzul la tejghelele lungi din Dallas, Fort Worth şi Houston – profesorii nu puteau fi văzuţi niciodată bând la Red Rooster. Nu şi dacă mai voiau să predea vreodată aici. Niciodată-niciodată-niciodată.

Când făceam dragoste în dormitorul lui Sadie, avea întotdeauna la îndemână, lângă pat, o pereche de pantaloni, un pulover şi o pereche de pantofi. Ţinuta de urgenţă, o numea ea. Singura dată când s-a auzit soneria de la intrare pe când eram amândoi dezbrăcaţi (stare căreia începuse să-i spună flagrant delicios), s-a îmbrăcat în nici zece secunde. S-a întors chicotind şi fluturând un exemplar din revista Turnul de veghe.

– Martorii lui Iehova. Le-am spus că sunt mântuită şi au plecat.

Odată, când mâncam în bucătărie şuncă şi bame după consumarea actului, mi-a spus că relaţia noastră îi aminteşte de filmul Love in the Afternoon cu Audrey Hepburn şi Gary Cooper.

– Uneori mă întreb dacă e mai bine noaptea, a zis uşor melancolică. Aşa cum fac oamenii normali.

– O să ai toate şansele să afli, i-am răspuns. Ţine aproape, iubito.

A zâmbit şi mi-a sărutat colţul gurii.

– Foloseşti aşa nişte expresii trăsnite, George.

– O, da, am zis. Sunt foarte original.

Şi-a împins farfuria.

– Sunt gata de desert. Tu ce zici?

Nu la multă vreme după ce Martorii lui Iehova apăruseră la uşa lui Sadie – trebuie să fi fost pe la începutul lui noiembrie, pentru că tocmai finalizasem distribuţia la Doisprezece oameni furioşi – greblam frunzele moarte de pe gazon când am auzit o voce:

– Bună, George, ce mai faci?

M-am întors şi am dat cu ochii de Deke Simmons, văduv acum pentru a doua oară. Rămăsese în Mexic mai mult decât şi-ar fi închipuit oricine şi s-a întors tocmai atunci când lumea începuse să creadă că va rămâne acolo pentru totdeauna. Acum îl vedeam pentru prima oară. Era foarte bronzat, dar mult prea slab. Atârnau hainele pe el, iar părul – de culoarea oţelului în ziua nunţii – era acum complet alb şi i se rărea în creştet.

Mi-am aruncat grebla şi m-am repezit, bucuros, la el. Am vrut să-i strâng mâna, dar l-am luat în braţe. Chestie care l-a descumpănit – în anul 1961, Bărbaţii Adevăraţi Nu Se Îmbrăţişează –, dar apoi a început să râdă.

M-am dat un pas înapoi:

– Arăţi super!

– Bună încercare, George. Dar să ştii că mă simt ceva mai bine. Când a murit Meems… Ştiam că aşa se va întâmpla, dar tot m-a dat gata. Inima nu poate să înţeleagă, cred eu.

– Intră să bem o cafea.

– Mi-ar face plăcere.

Am discutat despre perioada pe care o petrecuse în Mexic. Am discutat despre şcoală. Am discutat despre invincibila echipă de fotbal şi despre apropierea campionatului. Apoi şi-a pus ceaşca pe masă şi mi-a spus:

– Ellen Dockerty m-a rugat să-ţi zic o vorbă, două despre tine şi Sadie Clayton.

Aşa, vezi. Şi eu, care crezusem că totul merge bine.

– Acum îşi spune Dunhill. E numele ei de fată.

– Ştiu totul despre situaţia ei. Am ştiut de când am angajat-o. E o fată minunată şi tu eşti un om bun, George. Dacă e să mă iau după ce-mi zice Ellie, consider că faceţi faţă cu multă bună cuviinţă unei situaţii dificile.

M-am mai relaxat un pic.

– Ellie zice că e aproape convinsă că niciunul din voi nu ştie de motelul Candlewood Bungalows de lângă Kileen.