– Candlewood Bungalows?

– Am dus-o pe Meems acolo într-o mulţime de sâmbete.

Îşi răsucea cana de cafea în mâini care păreau acum prea mari pentru trupul lui.

– E condus de un cuplu de profesori ieşiţi la pensie din Arkansas sau Alabama. Unul dintre statele astea care încep cu A. Profesori bărbaţi la pensie. Dacă pricepi ce-ţi zic.

– Cred că înţeleg, da.

– Sunt oameni cumsecade, foarte discreţi în privinţa relaţiei lor şi în privinţa oaspeţilor lor.

Şi-a ridicat ochii din cafea. Se îmbujorase puţin, dar zâmbetul nu-i dispăruse.

– Nu e un motel care să închirieze camere cu ora, dacă la asta te gândeşti. Nici pe departe. Camerele sunt drăguţe, preţurile rezonabile, iar restaurantul micuţ de pe şosea este intim şi liniştit. Sunt momente când o fată are nevoie de aşa ceva. Poate şi bărbatul are nevoie. Ca să nu mai facă totul pe fugă. Şi să nu se simtă ieftini.

– Mulţumesc, i-am spus.

– Cu foarte multă plăcere. Am petrecut multe seri frumoase la Candlewood cu Mimi. Câteodată doar ne-am uitat la televizor din pat, îmbrăcaţi în pijamale, dar şi asta-i o manieră plăcută de a-ţi petrece timpul când ai ajuns la o anumită vârstă, a surâs el cu tristeţe. Sau aproape. Adormeam ascultând greierii. Sau câte vreun lup care urla de foarte departe, din prerie. La lună, ştii? Chiar fac asta. Lupii urlă la lună.

Şi-a scos o batistă din buzunarul de la spatele pantalonilor cu mişcări încete de om bătrân şi şi-a şters obrajii. I-am întins mâna şi Deke mi-a strâns-o.

– A ţinut la tine, deşi n-a reuşit niciodată să te înţeleagă. Zicea că-i aminteşti de fantomele din filmele mute. „E foarte luminos, dar parcă nu-i cu totul aici”, aşa spunea.

– Nu sunt fantomă. Pe cuvânt.

Mi-a zâmbit.

– Nu? În cele din urmă am reuşit să-ţi verific referinţele. Abia după ce predaseşi la noi ceva vreme şi după ce ai făcut o treabă aşa de nemaipomenită cu piesa. Cele de la şcoala din Sarasota sunt în regulă, dar mai departe… a clătinat din cap surâzând încă. Şi licenţa ta e emisă de o fabrică din Oklahoma.

Nu folosea la nimic să încerc să-mi dreg glasul. Nu puteam să mai scot niciun sunet.

– Şi ce-mi pasă, ai putea să mă întrebi? Nu prea mult. Odinioară, în părţile astea de lume, dacă un om venea în oraş călare, cu câteva cărţi prinse la şa, cu ochelari pe nas şi cravată la gât, putea să fie pe loc angajat director de şcoală şi să rămână în funcţie douăzeci de ani. Şi nu cu prea multă vreme în urmă. Eşti un profesor al naibii de bun. Elevii ştiu asta, eu ştiu asta şi Meems ştia asta. Şi pentru mine înseamnă mai mult decât suficient.

– Ellen ştie că mi-am falsificat referinţele?

Pentru că Ellen Dockerty era director interimar şi, după întrunirea consiliului director al şcolii din ianuarie, funcţia va deveni de drept a ei, dat fiind că nu existau contracandidaţi.

– Nu şi nici n-o să afle. Cel puţin, nu de la mine. Nu consider că ar trebui să ştie.

S-a ridicat de la masă.

– Dar există cineva care trebuie să ştie adevărul despre cine eşti, pe unde ai fost şi ce ai făcut. Şi acel cineva este o anumită bibliotecară. În cazul în care ai intenţii serioase cu ea. Ai?

– Da, i-am răspuns şi Deke a dat din cap ca şi cum asta ar fi rezolvat totul.

Îmi doream să fi fost aşa.

Mulţumită lui Deke Simmons, Sadie a apucat să afle ce înseamnă să faci dragoste după apusul soarelui. Când am întrebat-o cum a fost, mi-a răspuns că a fost minunat.

– Dar cel mai mult abia aştept să mă trezesc lângă tine mâine dimineaţă. Auzi vântul?

Îl auzeam. Şuiera prin streşini.

– Nu-ţi dă o stare de linişte?

– Ba da.

– Acum am să spun ceva. Sper să nu te stânjenesc.

– Spune.

– Cred că m-am îndrăgostit de tine. Poate că-i vorba doar despre sex, am auzit că e o greşeală pe care oamenii o fac de obicei, dar nu cred.

– Sadie?

– Da? încercând să zâmbească, dar în realitate arătând înfricoşată.

– Şi eu te iubesc. Fără niciun „poate” sau „din greşeală”.

– Slavă Domnului, a oftat ea şi s-a cuibărit mai aproape.

La a doua noastră vizită la Candlewood Bungalows, era pregătită să vorbească despre Johnny Clayton.

– Dar stinge lumina, vrei?

Am făcut ce mi-a cerut. În timpul povestirii a fumat trei ţigări. Spre sfârşit a plâns în hohote, probabil nu atât din cauza amintirii durerii, cât din jenă faţă de mine. Cred că în cazul celor mai mulţi dintre noi este mai uşor să recunoaştem că am greşit decât să recunoaştem că am fost tâmpiţi la un moment dat. Nu că ăsta ar fi fost cazul ei. Este o diferenţă enormă între prostie şi naivitate. Şi, ca majoritatea fetelor provenite din familii din clasa de mijloc prin anii patruzeci şi cincizeci, Sadie nu ştia aproape nimic despre sex. Mi-a mărturisit că niciodată până atunci nu se uitase la un penis. Îl văzuse pe fugă pe al lui Johnny de câteva ori, dar mi-a zis că, dacă ar fi prins-o că se uită, i-ar fi prins capul în mână şi i l-ar fi întors cu duritate, aproape la limita durerii.

– Dar mă durea întotdeauna, a spus. Înţelegi?

John Clayton provenea dintr-o familie religioasă în mod convenţional, dar nu fanatică. Era un om plăcut, atent, suficient de atrăgător. Nu avea cel mai teribil simţ al umorului din lume („nu avea deloc” mi se părea mult mai aproape de adevăr), dar părea că o adoră. Părinţii ei îl adorau ei înşişi. Mai ales Claire Dunhill era nebună după Johnny Clayton. Şi, bineînţeles, el era mai înalt decât Sadie, chiar şi atunci când aceasta purta tocuri. Foarte important după atâţia ani de glume făcute pe seama înălţimii ei.

– Singurul lucru care m-a neliniştit la el înainte de căsătorie era ordinea lui exagerată, a continuat Sadie. Îşi aranjase toate cărţile în ordine alfabetică şi se supăra foarte tare dacă le puneai în altă parte. Se enerva şi dacă luai vreuna de pe raft – se simţea asta, era ca un fel de încordare