a aerului din încăpere. Se bărbierea de trei ori pe zi şi se spăla pe mâini tot timpul. Dacă dădea mâna cu cineva, inventa câte o scuză şi dădea fuga la baie să se spele de îndată ce putea.

– Şi hainele şi le aranjase pe culori, am spus eu. Atât cele de pe el, cât şi cele din dulap şi vai şi amar de cel care le schimba locul. Proviziile din cămară erau şi ele puse în ordine alfabetică? Sau se scula uneori noaptea ca să verifice dacă a stins focurile de la maşina de gătit şi dacă a încuiat uşile?

S-a întors spre mine, cu ochii mari şi nedumeriţi în întuneric. Patul a scârţâit prietenos; vântul a izbucnit în rafale; un geam slăbit a păcănit în ramă.

– De unde ştii?

– E o boală. Se numeşte tulburare obsesiv-compulsivă. TOC pe scurt. Howard… dar m-am oprit.

Începusem să spun că Howard Hughes a avut aşa ceva, dar poate că încă nu era adevărat. Şi chiar dacă era, poate că oamenii nu aflaseră încă.

– Un vechi prieten de-al meu a avut boala asta. Howard Temple. Nu contează. Ţi-a făcut rău, Sadie?

– Nu tocmai. Adică nu m-a bătut şi nu mi-a tras niciun pumn, deşi odată mi-a dat o palmă. Atâta tot. Dar oamenii pot răni alţi oameni şi fără să-i bată, nu-i aşa?

– Aşa este.

– Nu am putut să vorbesc cu nimeni despre asta. În special cu mama. Ştii ce mi-a zis în ziua nunţii? Că dacă spun jumătate de rugăciune înainte şi jumătate în timpul, totul o să fie bine. În timpul a fost expresia cea mai apropiată de raporturi sexuale pe care a reuşit s-o rostească vreodată. Am încercat să stau de vorbă cu prietena mea, Ruthie. Dar o singură dată. Era după ore şi ea mă ajuta să fac ordine în bibliotecă. „Nu este treaba mea ce se întâmplă în spatele uşii de la dormitor”, mi-a zis. Şi n-am mai încercat pentru că, de fapt, nici eu nu voiam să vorbesc despre asta. Mi-era mult prea ruşine.

Şi vorbele au dat năvală. Unele lucruri erau mai neclare din cauza lacrimilor, dar am prins esenţa. În anumite nopţi – poate o dată pe săptămână, poate de două ori – îi spunea că trebuie „să se slobozească”. Stăteau întinşi unul lângă altul pe pat, ea într-o cămaşă de noapte (el insista să fie neapărat opacă), el într-o pereche de boxeri. Niciodată nu l-a văzut mai dezbrăcat de atât. Lăsa cearşaful mai jos şi ea vedea cortul făcut în material de erecţia lui.

– O dată s-a uitat şi el la cort. Doar o singură dată, din câte îmi aduc aminte. Şi ştii ce a zis?

– Nu.

– „Cât de scârboşi suntem.” Apoi a mai spus: „Termină ca să apuc să dorm şi eu.”

Şi ea băga mâna pe sub aşternuturi şi îl masturba. Niciodată nu dura multă vreme, uneori era o chestiune de doar câteva secunde. De câteva ori i-a atins sânii în timp ce ea îşi îndeplinea datoria, dar de obicei mâinile îi rămâneau împreunate pe piept. La sfârşit, se ducea la baie, se spăla şi se întorcea îmbrăcat în pijama. Avea şapte. Toate albastre.

După aceea era rândul ei să meargă la baie şi să se spele pe mâini. El insista să se spele cel puţin trei minute şi cu apă atât de fierbinte că i se înroşea pielea. Când se înapoia în pat îşi ridica mâinile pentru inspecţie. Dacă mirosul de săpun nu era suficient de puternic ca să-l mulţumească, trebuia să se spele din nou.

– Şi când mă întorceam, mătura era acolo.

O punea peste cearşaf, dacă era vară; peste pături dacă era iarnă. Împărţea patul în două. Partea lui şi partea ei.

– Dacă aveam somnul agitat şi se întâmpla s-o mişc, se trezea. Indiferent cât de adânc ar fi dormit, tot se trezea. Şi mă împingea la loc. Dur. Spunea că „depăşesc mătura”.

A pălmuit-o atunci când l-a întrebat cum avea de gând să aibă copii, dacă nu o punea niciodată în ea.

– A turbat de-a dreptul. De-aia m-a pălmuit. Mai târziu şi-a cerut scuze, dar atunci mi-a zis: „Crezi că aş intra în gaura ta plină de microbi ca să aduc copii pe lumea asta împuţită? Oricum o să se aleagă praful de tot, oricine citeşte ziarele îşi dă seama că aşa va fi şi că radiaţiile o să ne omoare. O să murim plini de răni purulente şi scuipându-ne plămânii de atâta tuse. Se poate întâmpla în orice moment.”

– Iisuse. Nu-i de mirare că l-ai părăsit, Sadie.

– Abia după patru ani irosiţi. Atât a durat ca să mă conving că merit mai multe de la viaţă decât să ordonez şosetele soţului pe culori, să-l stimulez manual de două ori pe săptămână şi să dorm cu o nenorocită de mătură. Asta a fost partea cea mai umilitoare, partea despre care am fost sigură că nu voi putea vorbi nimănui niciodată… pentru că era atât de caraghios.

Dar mie nu mi se părea caraghios. Mi se părea ceva din zona crepusculară dintre nevroză şi psihoză indiscutabilă. Şi mi se mai părea că ascult Povestea Anilor Cincizeci. Era uşor să mi-i închipui pe Rock Hudson şi pe Doris Day dormind cu o mătură între ei. Adică, dacă Rock n-ar fi fost homosexual.

– Şi nu te-a căutat?

– Nu. Am făcut cerere de angajare la vreo zece şcoli diferite şi am primit răspunsurile într-o căsuţă poştală. Mă furişam de parcă eram o femeie ce avea o aventură extraconjugală. Şi chiar aşa m-au tratat mama şi tata când au aflat. Tata şi-a mai revenit puţin – cred că bănuieşte cât de rău a fost, deşi bineînţeles că nu doreşte să afle amănuntele. Dar mama? Ea nu. Ea e furioasă pe mine. A trebuit să-şi schimbe biserica la care mergea la slujbe şi să iasă din grupul doamnelor care brodează. Pentru că nu-şi putea ţine fruntea sus, aşa zice.

Cumva, atitudinea asta părea la fel de crudă şi de nebună ca şi povestea cu mătura, dar n-am spus nimic. Alt aspect al problemei mă interesa mai mult decât părinţii mult prea mărginiţi ai lui Sadie.

– Clayton nu le-a spus că ai plecat? Am priceput bine? Nu