– Nu. Mama a înţeles, desigur.

Tărăgăneala sudică din glasul lui Sadie, de obicei abia perceptibilă, s-a accentuat:

– L-am făcut atât de urât de ruşine pe bietul băiat, că nu voia să vorbească cu nimeni.

A renunţat la accent.

– Să ştii că nu sunt sarcastică. Mama înţelege ruşinea şi înţelege aparenţele. În astea două privinţe Johnny şi mama sunt leiţi. Cu ea ar fi trebuit să se însoare.

A scos un hohot de râs puţin cam isteric.

– Probabil că mama s-ar fi îndrăgostit de mătura aia veche.

– Şi n-ai primit nicio veste de la el? Nici măcar o carte poştală în care să scrie „Hei, Sadie, haide să punem lucrurile la punct ca să ne putem vedea de vieţile noastre.”?

– Cum să primesc? Nu ştie unde sunt şi sunt sigură că nici nu-i pasă.

– Vrei ceva de la el? Pentru că un avocat…

M-a sărutat.

– Singurul lucru pe care îl vreau e deja aici, în pat lângă mine.

Am dat aşternuturile la o parte.

– Uită-te la mine, Sadie. Fără teamă.

S-a uitat. Şi a atins.

După aceea am aţipit. Nu a fost un somn adânc – auzeam vântul şi zăngănitul geamului în ramă –, dar am visat. Eram cu Sadie într-o casă goală. Dezbrăcaţi. Ceva se mişca la etaj, cu bufnituri şi zgomote ciudate. Puteau fi paşi, dar parcă erau prea multe picioare. Nu mă simţeam vinovat la gândul că am fi putut fi descoperiţi goi puşcă. Mă simţeam înfricoşat. Pe un perete cu tencuiala jupuită era scris în cărbune ÎL VOI UCIDE CURÂND PE PREŞEDINTE. Dedesubt, cineva adăugase NUI DESTUL DE CURÂND ARE BOALĂN EL. Cu ruj închis la culoare. Sau poate cu sânge.

Poc, trosc, buf.

De deasupra.

– Cred că-i Frank Dunning, i-am şoptit lui Sadie.

Am prins-o de braţ. Era foarte rece. Ca braţul unei moarte. Ca braţul unei femei care fusese ucisă în bătaie cu un baros, poate.

Sadie a clătinat din cap. Se uita la tavan. Îi tremurau buzele.

Poc, trosc, buf.

Peste noi ningea cu var şi cu praf.

– Atunci e John Clayton, am şoptit iar.

– Nu, a spus ea. Cred că-i Omul cu bilet galben. L-a adus pe Jimla.

Deasupra bufniturile s-au oprit brusc.

M-a apucat de mână şi a început să mă scuture. Ochii înspăimântaţi îi acoperiseră toată faţa.

– El e! E Jimla! Şi ne-a auzit! Jimla ştie că suntem aici!

– Trezeşte-te, George! Trezeşte-te!

Am deschis ochii. Stătea sprijinită într-un cot lângă mine. Îi vedeam chipul palid ca prin ceaţă.

– Ce e? Cât e ceasul? Trebuie să plecăm?

Dar era încă întuneric şi rafalele vântului erau la fel de intense.

– Nu. Nu-i nici măcar miezul nopţii. Ai avut un coşmar, a râs ea puţin cam speriată. Cred că era ceva despre fotbal. Pentru că tot spuneai „Jimla, Jimla”.

– Aşa spuneam?

M-am ridicat în capul oaselor. S-a auzit scrâşnetul unui chibrit şi chipul i s-a luminat o clipă când şi-a aprins ţigara.

– Da. Aşa spuneai. Ai spus tot felul de chestii.

Asta n-avea cum să fie bine.

– Ce?

– N-am prea putut să înţeleg mare lucru. Doar „Derry e Dallas”, aşa ai spus. Şi după aia ai zis invers: „Dallas e Derry.” Despre ce era vorba? Îţi aduci aminte?

– Nu.

Însă este greu să minţi convingător când abia te-ai trezit din somn, chiar şi dintr-unul superficial, şi i-am putut citi scepticismul din ochi. Dar înainte de a apuca să se transforme în neîncredere, am fost întrerupţi de o bătaie în uşă. La douăsprezece fără un sfert noaptea, o bătaie în uşă.

Ne-am uitat unul la celălalt.

Bătaia s-a repetat.

E Jimla. Gândul acesta a fost foarte clar, foarte sigur.

Sadie şi-a lăsat ţigara în scrumieră, şi-a strâns cearşaful în jurul trupului şi a fugit la baie fără vreun cuvânt. A închis uşa după ea.

– Cine e? am întrebat.

– Domnul Yorrity, domnule, Bud Yorrity?

Unul din cei doi profesori homosexuali care deţineau motelul.

M-am dat jos din pat şi mi-am tras la repezeală pantalonii pe mine.

– Ce s-a întâmplat, domnule Yorrity?

– Am un mesaj pentru dumneavoastră. Doamna care mi l-a dat a zis că e urgent.

Am deschis uşa. În prag stătea un omuleţ într-un halat vechi şi cam zdrenţuit. Somnul îi coafase părul într-o formă de nor buclat. Ţinea în mână o bucată de hârtie.

– Ce doamnă?

– Ellen Dockerty.

I-am mulţumit pentru osteneală şi am închis uşa. Am despăturit coala de hârtie şi am citit mesajul.

Sadie a ieşit din baie, ţinând încă strâns cearşaful în jurul ei. Avea ochii mari şi înspăimântaţi.

– Ce s-a întâmplat?

– A fost un accident, i-am spus. Vince Knowles s-a dat peste cap cu maşina la marginea oraşului. Mike Coslaw şi Bobbi Jill erau cu el. Mike a fost aruncat din maşină. Are un braţ fracturat. Şi Bobbi Jill are o tăietură urâtă pe faţă, dar Ellie zice că-i bine în rest.

– Vince?

Mi-am adus aminte de ce spunea toată lumea despre felul în care Vince conducea – de parcă nu exista ziua de mâine. Acum nici nu mai exista. Nu pentru el.

– A murit, Sadie.

A împietrit.

– Nu se poate! N-are decât optsprezece ani!

– Ştiu.

Cearşaful i-a căzut din mâinile moi şi i s-a învolburat în jurul gleznelor. Şi-a prins obrajii în palme.

A fost anulată varianta mea revizuită a piesei Doisprezece oameni furioşi. Şi a fost înlocuită cu Moartea unui elev, piesă în trei acte: priveghiul de la pompele funebre, slujba de la biserica metodistă, slujba de înmormântare, din cimitirul West Hill. Acest spectacol îndoliat a fost urmărit de întregul oraş.

Părinţii şi sora mai mică a lui Vince, aflată încă în stare de şoc, au fost protagoniştii priveghiului, aşezaţi pe scaune pliante lângă sicriu. Când m-am apropiat de ei, cu Sadie lângă mine, doamna Knowles s-a ridicat şi m-a luat în braţe, copleşindu-mă cu aromele de parfum White Shoulders şi deodorant Yodora.

– I-aţi schimbat viaţa, mi-a şoptit la ureche. Aşa mi-a zis. Pentru prima oară a început să înveţe bine pentru că voia să joace teatru.

– Îmi pare tare, tare rău, doamnă Knowles, i-am spus.

Şi atunci m-a lovit un gând îngrozitor şi am strâns-o mai tare în braţe, de parcă gestul acesta ar fi putut alunga gândul: Poate este efectul de fluture. Poate că Vince a murit pentru că eu am venit în Jodie.

Sicriul