era flancat de fotomontaje din mult prea scurta viaţă a lui Vince. În faţă, pe un şevalet, era o fotografie a lui în costumul din Oameni şi şoareci şi cu pălăria veche şi deformată de la recuzită, de sub care i se iţea chipul de şoricel inteligent. Vince nu avusese cine ştie ce talent, dar fotografia aceasta îi surprinsese zâmbetul perfect de şmecheraş. Sadie a început să suspine, iar eu ştiam din ce motiv. Viaţa ţi se schimbă cât ai bate din palme. Uneori vine spre noi, alteori se îndepărtează ademenitoare şi strălucitoare: adio, iubiţel, a fost bine cât a fost.

Şi Jodie era ceva benefic – era bun pentru mine. În Derry mă simţisem străin, dar Jodie era acasă. Uite ce înseamnă acasă pentru mine: parfumul de salvie şi îmbujorarea dealurilor în verile prelungi. Gustul slab de tutun de pe limba lui Sadie şi scârţâitul podelelor din sala de clasă. Ellie Dockerty suficient de grijulie ca să ne trimită vorbă în toiul nopţii ca să ne putem întoarce în oraş pe furiş sau doar ca să ştim ce se întâmplase. Amestecul aproape sufocant de parfum şi deodorant când doamna Knowles m-a îmbrăţişat. Mike luându-mă de umeri cu braţul sănătos, în cimitir, apoi îngropându-şi faţa în haina mea până când şi-a recăpătat stăpânirea de sine. Şi tăietura urâtă de pe obrazul lui Bobbi Jill înseamnă acasă şi gândul că, dacă nu va face o operaţie estetică (pe care familia ei nu şi-o putea permite), va rămâne cu o cicatrice care îi va aminti tot restul vieţii de cum îl văzuse pe băiatul din vecini mort pe marginea drumului, cu capul aproape smuls de pe umeri. Acasă înseamnă banderola neagră pe care o poartă Sadie, pe care o port eu, pe care a purtat-o tot liceul încă o săptămână după înmormântare. Înseamnă şi Al Stevens care a pus fotografia lui Vince în vitrina restaurantului. Înseamnă şi lacrimile lui Jim LaDue când anunţă că îi dedică lui Vince Knowles toate meciurile câştigătoare ale echipei de fotbal.

Acasă mai înseamnă şi alte lucruri. Oamenii care mă salută pe stradă, oamenii care îmi fac cu mâna din maşini. Al Stevens care ne conduce, pe Sadie şi pe mine, în capătul sălii, la masa pe care a început s-o numească „masa voastră”, partidele de cribbage cu Danny Laverty din după-amiezile de vineri din cancelarie, la un penny punctul, discuţiile în contradictoriu cu bătrâna domnişoară Mayer referitoare la cel mai bun prezentator al unei emisiuni de ştiri: Chet Huntley şi David Brinkley, sau Walter Cronkite. Strada mea, casa mea spaţioasă, felul în care încep să mă reobişnuiesc cu maşina de scris. Cea mai minunată iubită şi timbrele verzi primite gratis la băcănie. Unt adevărat pe floricelele de porumb pe care le mănânc la film.

Acasă înseamnă să pot privi cum se înalţă luna deasupra ţinutului întins şi adormit şi să am pe cine să chem la fereastră alături de mine ca să ne uităm împreună. Acasă este locul unde dansezi cu alţii, iar dansul este viaţă.

15

Anul Domnului 1961 se apropia de sfârşit. Într-o zi cu burniţă, cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, am venit acasă de la şcoală încotoşmănat în cojocul meu din piele netăbăcită. Abia apucasem să deschid uşa când telefonul a început să sune.

– Io-s Ivy Templeton, am auzit o voce de femeie spunând. Probabil că nici nu mă mai ţii minte.

– Te ţin minte foarte bine, cucoană Templeton.

– Nici nu ştiu de ce m-am obosit să te sun, că ăia zece dolari s-au dus demult. Da’ mi-a rămas în cap ceva despre tine. Şi lu’ Rosette. Îţi zice „nenea care prinde mingea”.

– Te muţi, coană Templeton?

– Ai sută la sută dreptate. Mama vine mâine de la Mozelle cu un camion.

– Dar n-ai maşină? Sau s-a stricat?

– Maşina merge destul de bine pentru o rablă paradită, doar că Harry n-o să mai meargă cu ea. Nici n-o s-o mai conducă. Luna trecută era la o slujbă din aia de la Braţele de Muncă. Şi a căzut într-un şanţ şi a dat un camion cu spatele şi l-a călcat. I-a rupt şira.

Am închis ochii şi am văzut rămăşiţele strivite ale camionetei lui Vince tractate de maşina de depanări de la Gogie’s Sunoco. Plină de sânge în interior, înapoia parbrizului făcut ţăndări.

– Îmi pare rău să aud asta, coană Templeton.

– O să trăiască, da’ n-o să mai meargă niciodată. O să stea într-un scaun cu rotile şi o să se pişe într-o pungă, atât o să facă. Da’ mai întâi o să meargă la Mozelle în spatele camionului lu’ mama mea. O să şparlesc salteaua din dormitor ca să stea pe ea. O să fie ca şi când mi-aş lua câinele în concediu, nu zici?

A început să plângă.

– Am rămas în urmă cu chiria pe două luni, da’ nu asta mă deranjează. Ştii ce mă deranjează, domnu’ Puddentane, Întreabă-mă Din Nou Şi Îţi Voi Răspunde La Fel? Mai am doar treijcinci de amărâţi de dolari şi cu asta basta. Dacă bou’ ăla de Harry s-ar fi ţinut pe picioare, n-am fi în căcatul ăsta. Ziceam înainte că sunt în căcat, da’ uite-te la noi acu’!

Am auzit un fornăit prelung şi apos.

– Şi mai ştii ceva? Poştaşu’ se uită la mine într-un fel şi cred că i-aş trage-o pe duşumeaua din living pe douăj de dolari. Dacă nu ne-ar putea vedea afurisiţii ăia de vecini de peste drum când ne-o punem. Că doar n-am cum să-l duc în dormitor. Acolo-i bărbăţelul cu spinarea ruptă.

A scos un hohot de râs ca un scrâşnet de măsele.

– Uite ce e, ce-ar fi să vii aici în decapotabila ta fiţoasă? Şi să mă duci la un motel undeva. Să dai ceva în plus ca să iei o cameră cu living. Şi acolo Rosette o să se uite la teveu, şi io o să te fut. Mi s-a părut că ai nevoie.

Nu i-am răspuns. Tocmai zărisem bliţul unei idei.

Dacă nu ne-ar vedea afurisiţii ăia de vecini de peste drum când ne-o punem.

Mai exista un om