pe care trebuia să-l urmăresc. În afară de Oswald. Un bărbat al cărui nume se întâmpla să fie tot George şi care avea să devină unicul prieten al lui Oswald.

Să nu ai încredere în el, notase Al.

– Mai eşti acolo, domnu’ Puddentane? Nu? Atunci să te fut şi la re…

– Nu închide, coană Templeton. Ce-ar fi să-ţi plătesc restanţa la chirie şi să-ţi mai dau încă o sută de dolari?

Era mult mai mult decât ar fi fost nevoie să plătesc pentru ce îmi trebuia, dar aveam bani, iar ea avea necazuri.

– Domnule, acu’ te-aş fute chiar dacă tata s-ar uita la noi pe două sute de parai.

– Nu trebuie să mă fuţi deloc, coană Templeton. Tot ce trebuie să faci este să te întâlneşti cu mine în parcarea din capătul străzii. Şi să-mi aduci ceva.

16

Se întunecase deja când am ajuns în parcarea de lângă depozitul Montgomery Ward, iar burniţa se mai îngroşase, semn că avea să se transforme în lapoviţă. Aşa ceva nu se întâmplă prea des în zona deluroasă de la sud de Dallas, dar nu prea des nu înseamnă niciodată. Tot ce speram era să reuşesc să mă întorc în Jodie fără să derapez şi să ies de pe şosea.

Ivy stătea în spatele volanului unui sedan vechi şi trist cu armăturile ruginite şi geamul din spate crăpat. S-a urcat în Fordul meu şi imediat s-a întins spre radiatorul deschis la maxim. Avea pe ea doar două cămăşi de diftină şi se zgâlţâia de frig.

– E bine. Chevroletul acela e îngheţat ca o ţâţă de vrăjitoare. S-a spart radiatoru’. Mi-ai adus mălaiu’, domnu’ Puddentane?

I-am dat un plic. L-a deschis şi a răvăşit câteva dintre bancnotele de douăzeci de dolari pe care le ţinusem pe raftul de sus al dulapului încă de când câştigasem pariul de la Faith Financial, cu peste un an în urmă. Şi-a ridicat posteriorul generos de pe scaun şi a îndesat plicul în buzunarul de la spatele blugilor, apoi a cotrobăit în buzunarul de la piept al primei cămăşi. A scos o cheie şi mi-a trântit-o în palmă.

– Satisfăcut?

Foarte satisfăcut.

– E falsă, da?

– Aşa cum mi-ai zis. Am făcut-o la fierăria de pe McLaren Street. Da’ de ce vrei o cheie de la căcăstoarea aia? Cu două sute poţi s-o închiriezi patru luni.

– Am motivele mele. Povesteşte-mi despre vecinii de peste drum. Ăia care te pot vedea când ţi-o pui cu poştaşul pe duşumeaua din living.

S-a fâţâit stânjenită şi şi-a strâns mai bine cămăşile peste bustul la fel de generos ca posteriorul.

– Am glumit.

– Ştiu.

Nu ştiam şi nu-mi păsa.

– Vreau doar să aflu dacă vecinii pot vedea tot ce se întâmplă în livingul tău.

– Sigur că pot. Şi io aş putea să văd la ei dacă n-ar avea perdele. Ceea ce ar fi trebuit şi io să cumpăr pentru noi dacă aş fi putut. E ca şi când locuim în stradă. Cred că aş putea să iau nişte saci de colo-şa – mi-a arătat tomberoanele înşirate lângă latura de est a depozitului – da’ ar arăta cam jegos.

– Unde stau vecinii care pot vedea la tine în casă? La numărul doi-zero-şapte-zero-patru?

– Doi-zero-şapte-zero-şase. Înainte a stat Slider Burnett cu neamurile, da’ s-a mutat după Halloween. Era dublură de clovn de rodeo, dacă-ţi vine să crezi aşa ceva. Cine şi-ar fi închipuit că există aşa o meserie? Acu’ e un tip, Hazzard, cu doi copii şi cu o babă care cred că e mă-sa. Rosette nu vrea să se joace cu ăia micii, că zice că e jegoşi. Îţi dai seama cum îs, dacă o cocină ca asta mică zice aşa ceva. Mam’mare vrea să vorbească, da’ doar gângăveşte. Are partea dreaptă înţepenită. Şi zău dacă ştiu cum poate să-l ajute când abia se ţine pe picioare. Dacă ajung vreodată aşa o să mă rog să mă împuşte! a clătinat din cap cu milă. Să-ţi mai zic ceva. N-o să facă mulţi purici pe-aici. Nimeni nu rămâne pe ’Cedes Street. Ai o ţigară? A trebuit să mă las. Când nu mai ai douăj de cenţi pentru un fum, înseamnă că chiar eşti pe drojdie.

– Nu fumez.

A ridicat din umeri.

– Ce mama naibii. Pot şi io să-mi cumpăr acu’, păi, nu? Sunt putred de bogată. Nu eşti însurat, nu?

– Nu.

– Da’ ai gagică. Se simte parfum în partea asta de maşină. Parfum bun.

M-a făcut să zâmbesc.

– Da, am gagică.

– Bravo ţie. Da’ ştie că te furişezi după lăsarea nopţii în sudul oraşului Fort Worth, făcând cine ştie ce lucruri necurate?

Nu am comentat, dar câteodată şi tăcerea e un răspuns.

– Nu contează. Asta-i treaba voastră. M-am încălzit, aşa că o s-o tai de-aici. Dacă şi mâine o să fie frig şi o să plouă, nu ştiu cum o să meargă Harry în spatele camionului lu’ mama.

S-a uitat la mine surâzând.

– Când eram mică, mă gândeam că o să fiu ca Kim Novak când o să fiu mare. Acum Rosette crede că o s-o înlocuiască pe Darlene în Şoriceii Muşchetari.

A dat să deschidă portiera, dar am oprit-o:

– Aşteaptă.

Mi-am scos tot ce aveam prin buzunarele cojocului – dropsuri, batiste din hârtie, o cutie cu chibrituri pe care mi-o pusese Sadie acolo, nişte notiţe pentru un test la engleză pe care intenţionam să-l dau elevilor din anul întâi înainte de vacanţa de Crăciun – apoi i-am întins haina.

– Ia asta.

– Nu iau nicio haină!

Părea şocată.

– Mai am una acasă, i-am spus.

Nu aveam, dar puteam să-mi cumpăr una, în vreme ce ea nu putea.

– Şi ce-o să-i zic lu’ Harry? Că am găsit-o la gunoi sub nişte foi de varză?

Am rânjit:

– Spune-i că ţi-ai pus-o cu poştaşul şi că ţi-ai cumpărat-o din câştig. Ce-o să-ţi facă, o să te alerge pe stradă ca să te ia la bătaie?

A scos un hohot de râs, ca un croncănit de cuc, ciudat de fermecător. Şi-a luat haina.

– Toate cele bune lui Rosette, am adăugat. Spune-i că o să ne vedem în vis.

A devenit serioasă:

– Sper că nu, domnule. Că te-a visat fata mea, şi a avut un coşmar. A urlat mai-mai să dărâme casa. Aşa a făcut. M-a sculat la două dimineaţa şi io dorm buştean. A zis că omu’ care i-a prins mingea are