un monstru pe scaunul din spate al maşinii şi că-i e frică să n-o mănânce. M-a speriat de m-am căcat pe mine, aşa tare a urlat.

– Monstrul ăla avea un nume?

Bineînţeles că avea.

– Zicea că Jimla. Probabil că a auzit numele ăsta în filmul cu Aladdin şi Şapte Văluri. Oricum, tre’ s-o tai. Ai grijă.

– Şi tu, Ivy. Crăciun fericit.

A scos iarăşi sunetul de cuc.

– Aproape c-am uitat. Şi ţie. Să nu uiţi să-i iei un cadou iubitei.

A fugit la maşina ei cea veche cu cojocul meu – cojocul ei, acum – aruncat pe umeri. N-am mai văzut-o niciodată.

17

Ploaia îngheţase pe poduri şi ştiam din cealaltă viaţă a mea – cea din New England – că trebuie să conduc cu băgare de seamă, aşa că a durat destul de mult până am ajuns înapoi în Jodie. Abia apucasem să pun apa la fiert pentru ceai când a sunat telefonul. De data aceasta era Sadie.

– De la cină tot încerc să dau de tine ca să te întreb dacă mergi la cheful pe care îl dă antrenorul Borman în Ajunul Crăciunului. Începe la trei. Vin şi eu, dacă vrei să mergem împreună, pentru că aşa am putea să plecăm de acolo mai devreme. Să zicem că avem rezervări la restaurant la The Saddle sau vedem noi ce. Dar trebuie să-i răspund.

Am zărit invitaţia mea nedeschisă lângă maşina de scris şi am simţit cum mă ciupeşte remuşcarea. Zăcea acolo de trei zile şi nici nu mă atinsesem de ea.

– Vrei să mergi?

– Nu m-ar deranja să trec pe acolo.

A urmat o pauză.

– Unde ai fost?

– La Fort Worth, şi aproape am adăugat după cadouri de Crăciun.

Dar mi-am ţinut gura. Singurele lucruri pe care le cumpărasem din Fort Worth erau nişte informaţii. Şi cheia unei locuinţe.

– La cumpărături?

Şi din nou a trebuit să mă lupt cu mine însumi ca să nu mint:

– Eu… Sadie, chiar nu pot să-ţi spun.

A urmat o pauză lungă. Lungă de tot. M-am pomenit că-mi doresc să fi fost fumător. Probabil că dobândisem vreun soi de dependenţă de contact. Numai Dumnezeu ştia că fumam pasiv cât era ziua de lungă. În fiecare zi. În cancelarie plutea în permanenţă o ceaţă albastră.

– E vorba despre o femeie, George? Altă femeie? Sau mă bag unde nu-mi fierbe oala?

Păi, mă întâlnisem cu Ivy, dar nu se referea la o asemenea femeie sau la o asemenea relaţie.

– Eşti singura din raionul de femei.

Altă pauză lungă. Foarte lungă. Sadie se mişca cu stângăcie şi neatenţie în lume, dar niciodată în mintea ei. Într-un final, a spus:

– Ştii o mulţime de lucruri despre mine, lucruri pe care n-am crezut vreodată că o să fiu în stare să le împărtăşesc cuiva. Iar eu nu ştiu aproape nimic despre tine. Cred că abia acum mi-am dat seama de asta. Ei, cât de tâmpită poate să fie Sadie, George?

– Nu eşti tâmpită. Iar lucrul pe care îl ştiu cu adevărat e că te iubesc.

– Da…

Părea neconvinsă. Mi-am amintit coşmarul pe care îl avusesem în noaptea aceea la Candlewood Bungalows şi rezerva care i se citise pe chip când i-am spus că nu mi-l aduc aminte. Era aceeaşi rezervă şi acum? Sau poate expresia de pe chipul ei sugera ceva mai mult decât simpla prudenţă?

– Sadie? Suntem în regulă?

– Da – acum părea ceva mai sigură. Sigur că suntem. A mai rămas însă problema cu cheful de la antrenor. Ce vrei să faci? Gândeşte-te că toţi profesorii vor fi acolo şi vor fi mangă încă dinainte ca doamna Borman să aducă gustările.

– Hai să mergem, am spus, poate cu prea mult entuziasm. O să ne distrăm şi n-o să mai avem nicio străbatere.

– N-o să mai avem ce?

– O să ne simţim bine. Asta am vrut să spun. Stăm un ceas, un ceas şi jumătate, şi plecăm. Luăm cina la The Saddle. E bine?

– E bine.

Parcă eram o pereche negociind o a doua întâlnire după ce prima se dovedise neconcludentă.

– O să ne distrăm.

M-am gândit la Ivy Templeton care adulmecase umbra parfumului lui Sadie şi mă întrebase dacă iubita mea ştie că mă furişez în Fort Worth după lăsarea întunericului făcând cine ştie ce lucruri necurate. M-am gândit la Deke Simmons care spusese că există o anumită persoană care merită să ştie unde am fost şi ce am făcut. Dar aveam eu oare de gând să-i mărturisesc lui Sadie că îl omorâsem cu sânge rece pe Frank Dunning ca să nu-şi ucidă soţia şi trei din cei patru copii? Că venisem în Texas ca să împiedic un asasinat şi astfel să schimb cursul istoriei? Că ştiam că o pot face pentru că veneam dintr-un viitor unde am fi putut purta discuţia asta din faţa computerului?

– Sadie, o să fie bine. Îţi dau cuvântul meu.

Şi mi-a răspuns iarăşi:

– Bine.

Apoi:

– Atunci, ne vedem mâine la şcoală, George.

Şi a închis foarte blând şi foarte politicos.

Am ţinut receptorul în mână câteva secunde, privind ploaia care se schimbase, totuşi, în lapoviţă.

Capitolul 16 1

Petrecerea din Ajunul Crăciunului de la antrenorul Borman a fost un eşec, dar nu doar din cauza umbrei lui Vince Knowles care plutea printre noi. Pe douăzeci şi unu decembrie, Bobbi Jill Allnut s-a săturat să-şi tot vadă tăietura urâtă care-i traversa obrazul până la maxilar şi a înghiţit mai multe somnifere de-ale mamei ei. Nu a murit, dar a petrecut două nopţi la spitalul Parkland Memorial, în acelaşi loc unde vor muri preşedintele şi asasinul lui, în cazul în care nu voi reuşi să schimb lucrurile. Probabil că în 2011 vor exista alte spitale mai aproape – precis va fi unul în Kileen, poate chiar unul şi în Round Hill –, dar nu şi în singurul an în care am predat cu normă întreagă la liceul Denholm.

Nici cina la The Saddle nu a fost cine ştie ce. Restaurantul era plin şi deborda de veselia sărbătorilor, dar Sadie nu a vrut desert şi a cerut să plece acasă devreme. Mi-a spus că o doare capul. Nu am crezut-o.

La balul de Anul Nou de la Bountiful Grange No. 7 a fost ceva mai bine.