Cânta o orchestră bunicică din Austin, The Jokers. Am dansat cu Sadie pe sub plase pline cu baloane până ne-au durut picioarele. La miezul nopţii, The Jokers au atacat o variantă a melodiei „Auld Lang Syne” în stil Ventures, iar şeful orchestrei a strigat:

– Fie ca toate visele voastre să se împlinească în o mie nouă sute şaizeci şi doi!

Baloanele au plutit peste noi. Valsând, am sărutat-o pe Sadie şi i-am urat un An Nou fericit. Dar, deşi fusese binedispusă şi zâmbitoare toată seara, nu i-am simţit surâsul şi pe buze.

– Un An Nou fericit şi ţie, George. Poţi să-mi aduci, te rog, un pahar cu punci? Mi-e foarte sete.

La vasul cu punci alcoolizat era o coadă lungă, iar la cel fără alcool una mai scurtă. Am pus cu polonicul într-un pahar amestecul de limonadă trandafirie şi suc de ghimbir, dar când m-am întors unde o lăsasem, Sadie dispăruse.

– Cred că a ieşit să ia aer, campionule, mi-a zis Carl Jacoby.

Era unul dintre cei patru profesori de atelier ai liceului, probabil cel mai bun, însă nu l-aş fi lăsat în seara aceasta să se apropie nici la o sută de metri de o bormaşină.

Am căutat-o printre cei care fumau sub scara de incendiu. Nu era acolo. M-am dus la maşină. Stătea pe locul din dreapta volanului, cu fusta voluminoasă ridicată pe bord. Dumnezeu ştie câte jupoane avea pe ea. Fuma şi plângea.

M-am urcat lângă ea şi am încercat s-o iau în braţe.

– Ce s-a întâmplat, Sadie? Ce e, iubito?

De parcă nu ştiam. De parcă n-aş fi ştiut de ceva vreme.

– Nimic.

Plânsul i s-a înteţit.

– Mi-a venit ciclul. Du-mă acasă.

Drumul de cinci kilometri mi s-a părut foarte lung. N-am scos niciun cuvânt. Am intrat pe aleea din faţa casei şi am oprit motorul. Se oprise din plâns, dar tot nu spunea nimic. Nici eu. Există tăceri tihnite. Aceasta nu făcea parte dintre ele.

Şi-a scos din geantă pachetul de Winston, s-a uitat la el şi l-a pus înapoi. Clinchetul făcut de cataramă a fost foarte sonor. S-a uitat la mine. Părul îi încadra într-un nor întunecat ovalul alb al feţei.

– Vrei să-mi spui ceva, George?

Ce voiam să-i spun mai mult decât orice altceva era că nu mă cheamă George. Nu mai puteam să sufăr numele acesta. Ajunsesem aproape să-l urăsc.

– Două lucruri. Primul, că te iubesc. Al doilea, că nu fac nimic de care să-mi fie ruşine. Ah, şi doi bis, nimic de care să-ţi fie ţie ruşine.

– Bine. E bine. Şi eu te iubesc, George. Dar vreau să-ţi spun ceva, dacă doreşti să mă asculţi.

– Te ascult întotdeauna.

Dar mă înfricoşa.

– Totul poate rămâne aşa cum este… deocamdată. Câtă vreme sunt încă măritată cu John Clayton, chiar dacă e vorba despre o căsnicie doar pe hârtie care nu a fost niciodată consumată în sensul strict al cuvântului, simt că sunt anumite lucruri despre care nu am niciun drept să te întreb… pe care n-am niciun drept să ţi le cer.

– Sadie…

Mi-a pus degetele pe buze.

– Deocamdată. Dar niciodată nu voi mai îngădui vreunui bărbat să pună o mătură în pat. Înţelegi?

Mi-a şters buzele cu un sărut fugar şi s-a îndreptat grăbită spre uşă, cotrobăind în geantă după chei.

Astfel a început anul 1962 pentru bărbatul care îşi spunea George Amberson.

2

Prima zi a Noului An a început rece şi senină, iar meteorologul de la radio anunţa ceaţă şi îngheţ în zonele joase. Depozitasem în garaj cele două lămpi cu microfoane. Am pus una în maşină şi m-am dus la Fort Worth. Mă gândeam că dacă va exista vreodată o zi în care pe Mercedes Street să nu se desfăşoare carnavalul calicilor, atunci astăzi era ziua aceea. Şi am avut dreptate. Strada era tăcută şi pustie ca… ei bine, ca mausoleul familiei Tracker atunci când trăsesem înăuntru cadavrul lui Frank Dunning. Prin curţile chele zăceau împrăştiate jucării şi triciclete răsturnate. Un petrecăreţ îşi lăsase jucăria mai mare – o maşină Mercury veche şi hidoasă – lângă uşa de la intrare. Portierele erau deschise larg. Drumul nepavat era plin de resturi triste de flamuri din hârtie creponată, iar rigolele dădeau pe dinafară de atâtea cutii de bere goale majoritatea Lone Star.

M-am uitat la numărul 2706 şi nu am văzut pe nimeni la fereastra mare a livingului. Ivy avusese dreptate: vizibilitatea era perfectă spre livingul de la numărul 2703.

Am parcat pe fâşia de beton ca şi cum aş fi avut tot dreptul din lume să mă aflu lângă fosta locuinţă a ghinionistei familii Templeton. Am luat lampa şi o cutie nou-nouţă de scule şi m-am îndreptat către uşa de la intrare. Am avut un moment de panică atunci când cheia a refuzat să se mişte în broască, dar asta se întâmpla din cauză că era nouă. După ce am udat-o cu salivă şi am zgâlţâit-o puţin, s-a răsucit şi am putut intra.

Apartamentul consta din patru camere, cu baie cu tot, a cărei uşă deschisă zăcea într-o rână prinsă într-o singură balama. Camera cea mare era o combinaţie de living şi bucătărie. Celelalte două erau dormitoare. Dintr-unul lipsea salteaua de pe pat. Mi-am amintit vorbele lui Ivy Templeton: O să fie ca şi când mi-aş lua câinele în concediu, nu zici? În celălalt, pe pereţii cu tencuiala descompusă lăsând să se vadă şipcile de dedesubt, Rosette desenase cu creioane colorate o sumedenie de fete, toate cu bluze verzi şi pantofi mari, negri. Aveau codiţe disproporţionat de mari, lungi ca şi picioarele, şi multe se făceau că lovesc nişte mingi de fotbal. Una avea o diademă de Miss America pe creştet şi un zâmbet larg pictat cu ruj de buze. Casa încă mai păstra izul prăjelniţei gătite de Ivy la ultima masă înainte de a se întoarce în Mozelle ca să locuiască cu mama, drăcuşorul împeliţat de fiică şi soţul cu spatele rupt.

Aici îşi vor începe Lee şi Marina etapa americană a căsniciei lor. Vor face dragoste în dormitorul cel mare şi tot acolo Lee o va bate. Acolo Lee va sta treaz după zilele lungi de asamblat uşi de furtună, întrebându-se de ce dracu’ nu-i