Iar în livingul, cu duşumeaua lui ondulată şi covorul zdrenţăros, verde ca fierea, Lee va face cunoştinţă cu omul în care nu trebuia să am încredere, cel care stătea la baza celor mai multe, dacă nu a tuturor îndoielilor lui Al despre ipoteza că Lee nu ar fi acţionat singur. Numele acelui om era George Mohrenschildt şi voiam neapărat să aflu ce avea de vorbit cu Oswald.

Lângă un perete lateral al camerei principale, chiar lângă bucătărie, era un birou vechi. În sertare era un talmeş-balmeş de tacâmuri desperecheate şi ustensile jegoase de bucătărie. Am tras biroul de la perete şi am văzut o priză electrică. Excelent. Am pus lampa pe birou şi am băgat-o în priză. Ştiam că vor mai locui şi alţii aici înainte de familia Oswald, dar nu credeam că ar fi luat Lampa Înclinată din Pisa cu ei când se hotărau să strângă tabăra. Dar dacă ar fi făcut-o, mai aveam una de rezervă în garaj.

Am făcut o gaură în perete până afară, folosind burghiul cel mai subţire, am împins biroul la loc şi am încercat lampa. Funcţiona de minune. Mi-am strâns lucrurile şi am ieşit din casă, având grijă să încui uşa în urma mea. După care m-am întors în Jodie.

Sadie m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să trec pe la ea la cină. Nu avea decât nişte friptură rece, a mai zis, dar era nişte tort în frigider pentru desert, dacă aveam chef de aşa ceva. M-am dus. Desertul a fost la fel de minunat ca întotdeauna, dar lucrurile se schimbaseră. Pentru că avea dreptate. Era o mătură în pat. Invizibilă, ca şi acel Jimla pe care îl visase Rosette în spatele maşinii mele… dar era acolo. Invizibilă sau nu, arunca o umbră apăsătoare.

Există momente când un bărbat şi o femeie pot ajunge la o răscruce de drumuri şi pot rămâne acolo, nedorindu-şi s-o apuce pe vreunul dintre ele, ştiind că o alegere greşită ar însemna sfârşitul… şi ştiind că sunt atât de multe de salvat. Aşa au stat lucrurile cu Sadie şi cu mine în timpul acelei ierni cenuşii şi neînduplecate a anului 1962. Încă mai ieşeam la cină o dată sau de două ori pe săptămână şi încă mai mergeam în unele seri de sâmbătă la Candlewood Bungalows. Sadie se bucura de sex, iar acesta a fost unul din lucrurile care ne-au ţinut împreună.

De trei ori am supravegheat serile de dans ale elevilor. Întotdeauna DJ-ul a fost Donald Bellingham şi întotdeauna eram rugaţi să dansăm din nou primul nostru Lindy Hop. Copiii ne aplaudau şi fluierau. Nu din politeţe. Erau sincer entuziasmaţi să ne urmărească şi unii dintre ei chiar începuseră să înveţe mişcările.

Eram mulţumiţi? Sigur, deoarece imitaţia este cea mai onestă formă de măgulire. Însă niciodată nu am dansat la fel de bine ca prima oară, niciodată mişcările noastre nu au mai fost atât de line la modul intuitiv. Graţia lui Sadie a început să şchiopăteze. O dată a ratat o priză la un salt şi a fost cât pe ce să cadă dacă n-ar fi prins-o două huidume de fotbalişti cu reflexe bune. A râs, ca şi cum nu ar fi fost mare lucru, dar i-am putut citi stinghereala pe chip. Şi reproşul. De parcă ar fi fost vina mea. Ceea ce, într-un fel, chiar era.

Urma o explozie. Şi s-ar fi petrecut chiar mai repede dacă nu ar fi fost Jodie Jamboree. Spectacolul care a marcat refacerea relaţiei noastre, şansa care ni s-a dat de a mai rămâne puţin la răscrucea de drumuri şi de a reflecta înainte de a fi obligaţi să luăm o hotărâre pe care nu o dorea niciunul dintre noi.

În februarie, Ellen Dockerty m-a rugat două lucruri: în primul rând, să fiu amabil şi să mă gândesc mai bine şi să semnez contractul pe anul şcolar ’62–’63; în al doilea rând, să fiu amabil şi să pun în scenă din nou piesa liceului, având în vedere că spectacolul din urmă cu un an fusese aşa un succes răsunător. Nu fără mâhnire, i-am refuzat ambele propuneri.

– Dacă-i vorba de carte, o să ai toată vara la dispoziţie să lucrezi la ea, a încercat să mă convingă Ellie.

– Nu-i suficient, am contrazis-o, deşi în momentul acela chiar că nu mai dădeam nicio ceapă degerată pe Locul crimei.

– Sadie Dunhill zice că nu crede că-ţi pasă câtuşi de puţin de romanul ăla al tău.

Aceasta era o revelaţie pe care nu se ostenise să mi-o împărtăşească. Am încercat să nu las să se vadă tulburarea care mă cuprinsese.

– Ei, Sadie nu ştie chiar totul.

– Atunci piesa. Măcar piesa fă-o. Atâta vreme cât nu implică nuditate, voi sprijini orice vei alege. Şi asta e o promisiune teribil de riscantă, dacă stai să te gândeşti la componenţa consiliului de conducere şi la faptul că am un contract doar pe doi ani ca director. Poţi să i-o dedici lui Vince Knowles, dacă vrei.

– Ellie, deja îi este dedicat campionatul de fotbal. Cred că este suficient.

A plecat, înfrântă.

A doua cerere a venit din partea lui Mike Coslaw, care urma să termine liceul în iunie şi care mi-a mărturisit că avea de gând să studieze arta dramatică la colegiu.

– Dar mi-aş dori să mai joc într-o piesă aici. Cu dumneavoastră, domnule Amberson. Pentru că dumneavoastră mi-aţi arătat care este drumul meu.

Spre deosebire de Ellie Dockerty, el a acceptat fără să crâcnească scuzele mele cu romanul cel fictiv şi m-a făcut să mă simt şi mai prost. M-a făcut să mă simt îngrozitor. Pentru un bărbat căruia nu-i plăcea să mintă – care văzuse cum i se destramă căsnicia din cauza tuturor minciunilor auzite din partea soţiei pot-să-mă-opresc-din-băut-oricând-vreau – spusesem minciuni cu duiumul, cum se zicea în zilele mele din Jodie.

L-am condus pe Mike la parcarea elevilor, unde îl aştepta bunul său cel mai de preţ (un Buick sedan vechi) şi l-am întrebat dacă îl mai doare braţul acum că-şi scosese ghipsul. Mi-a spus că se simte bine şi că e sigur