– Cu toate că, a adăugat el, nu mi s-ar frânge inima dacă n-aş fi selecţionat. Aş putea să joc şi într-un teatru de amatori, pe lângă cel de la şcoală. Vreau să învăţ absolut tot – despre decoruri, lumini, costume.

A izbucnit în râs:

– Lumea o să creadă că sunt homosexual.

– Concentrează-te asupra fotbalului, învaţă bine şi încearcă să nu-ţi fie prea tare dor de casă în primul semestru, i-am spus. Te rog. N-o da în bară.

A imitat vocea de zombie a monstrului lui Frankenstein:

– Da… stăpâne…

– Cum se simte Bobbi Jill?

– Mai bine, mi-a răspuns. Uitaţi-o acolo.

Bobbi Jill îl aştepta lângă Buick. I-a făcut semn cu mâna, m-a zărit şi s-a întors imediat cu spatele devenind brusc interesată de priveliştea oferită de terenul de fotbal şi de câmpia ce-l mărginea. Era un gest cu care ne obişnuiserăm toţi din şcoală. Cicatricea cu care rămăsese în urma accidentului era o dungă groasă şi roşie pe obraz. Încerca s-o acopere cu multe produse cosmetice, care nu făceau altceva decât să o scoată în evidenţă şi mai mult.

Mike mi-a şoptit:

– Îi tot zic să nu se mai dea cu atâta pudră, că arată ca o reclamă la capela mortuară a lui Soames, dar nu vrea să mă asculte. Îi mai zic şi că nu stau cu ea din milă sau ca să nu mai ia pastile. Spune că mă crede, şi poate chiar aşa e. În zilele bune.

L-am urmărit cum se grăbeşte la Bobbi Jill, o ia de mijloc şi o învârteşte în braţe. Am oftat, simţindu-mă puţin cam tembel şi foarte îndărătnic. O parte din mine chiar voia să se ocupe de piesa aia afurisită. Chiar dacă nu din alt motiv decât pentru a-mi umple timpul cât aşteptam începerea propriului meu spectacol. Dar nu voiam să mă implic şi mai mult în viaţa din Jodie. Ca şi posibilul viitor alături de Sadie, relaţia mea mai profundă cu oraşul trebuia să mai aştepte.

Dacă totul mergea bine, era foarte probabil să mă aleg şi cu fata şi cu ceasul de aur şi cu tot restul. Dar nu mă puteam baza pe asta, indiferent cât de bine mi-aş fi plănuit acţiunile. Chiar dacă reuşeam să fac ceea ce mi-am propus, era posibil să fiu nevoit să fug şi, dacă nu scăpam, aveam toate şansele ca fapta pe care o făcusem pentru binele umanităţii să fie răsplătită cu închisoare pe viaţă. Sau cu scaunul electric în Huntsville.

Deke Simmons a fost cel care a reuşit să mă convingă să accept, întinzându-mi o cursă. Mi-a zis că aş fi diliu dacă mi-ar trece aşa ceva prin minte. Ar fi trebuit să recunosc scena: Ah, frate Vulpoi, te rog nu mă arunca în tufa aceea cu măceşe, însă a fost foarte şiret. Foarte subtil. Un adevărat iepuroi din filmele de desene animate, aş putea spune.

Stăteam amândoi în livingul meu, sorbindu-ne cafelele, într-o după-amiază de sâmbătă. La televizorul cu purici se difuza un film vechi – câţiva cowboy din Fort Hollywood respingând atacul unei armate de vreo două sute de indieni. Afară ploua iarăşi. Trebuie să fi fost şi câteva zile însorite în iarna lui ’62, însă eu nu-mi amintesc niciuna. Tot ce ţin minte sunt degetele reci ale burniţei reuşind întotdeauna să-şi croiască drum spre ceafa mea rasă, în ciuda gulerului ridicat al hainei mele din piele de oaie pe care o cumpărasem ca să înlocuiesc cojocul pe care i-l dădusem lui Ivy Templeton.

– Nu-i nevoie să-ţi faci probleme din cauza piesei ăleia afurisite, doar pentru că aşa i s-a năzărit lui Ellen Dockerty, a spus Deke. Termină-ţi cartea, transform-o într-un bestseller şi nu te mai uita în urmă. Trăieşte-ţi viaţa în New York. Bea câte un păhărel cu Norman Mailer şi Irwin Shaw la White Horse Tavern.

– Mda, am mormăit eu, observând că lui John Wayne îi cam crescuse burta. Nu cred că Norman Mailer ar trebui să-şi facă prea multe griji din cauza mea. Şi nici Irwin Shaw.

– În plus, succesul pe care l-ai avut cu Oameni şi şoareci a fost atât de mare, a continuat el, încât orice ai face după aceea probabil că ar fi un eşec în compar… măi, ia uită-te colo! John Wayne tocmai a luat o săgeată în pălărie! Bine că-i blindată!

Ideea că o a doua încercare a mea în domeniul teatral nu s-ar ridica la înălţimea aşteptărilor m-a ofensat peste măsură. M-a făcut să mă gândesc la faptul că nici Sadie, nici eu nu puteam repeta prima noastră performanţă pe ringul de dans, în ciuda tuturor eforturilor.

Deke părea complet captivat de luptele de la televizor când a spus:

– În plus, Ratty Sylvester şi-a exprimat interesul de a regiza piesa. Vorbeşte despre Arsenic şi dantelă veche. Zice că a văzut-o cu nevastă-sa acum doi ani în Dallas şi că râzi până te apucă durerea de burtă.

Doamne, Dumnezeule, chestia aia răsuflată. Şi regizată de Fred Sylvester de la catedra de biologie? Nu eram prea convins că aş avea încredere în Ratty nici măcar să-l las să regizeze un exerciţiu de incendiu la cursul primar. Iar dacă un actor foarte talentat, dar încă neşlefuit, ca Mike Coslaw ar fi ajuns să joace sub îndrumarea lui Ratty, aceasta i-ar fi dat înapoi procesul de maturizare cu cinci ani. Ratty şi Arsenic şi dantelă veche. Până şi Iisus ar fi plâns.

– Oricum, nu mai e timp pentru ceva bun, nu s-a lăsat Deke. Aşa că părerea mea e să-l laşi pe Ratty s-o dea în bară. Nici nu-mi place ticălosul ăla infatuat.

Din câte îmi dădusem seama, nimeni nu-l simpatiza, poate cu excepţia doamnei Ratty, în permanenţă aferată alături de el la fiecare eveniment şcolar, înfăşurată în pogoane de organdi. Dar nu ar fi eşecul lui. Ci al copiilor.

– Ar putea pune în scenă un spectacol de varietăţi, am spus. Pentru aşa ceva e timp.

– O, Hristoase, George! Wallace Beery a primit o săgeată în umăr! Cred că moare!

– Deke?

– Nu, nu, John Wayne îl trage la adăpost. Toată