– Ai auzit ce ţi-am spus?

A început o reclamă. Keenan Wynn s-a dat jos dintr-un buldozer, şi-a scos casca de protecţie şi a început să spună întregii lumi că ar merge pe jos şi doi kilometri ca să facă rost de o ţigară Camel. Deke s-a întors spre mine:

– Nu. N-am auzit ce-ai spus.

Vulpoi bătrân. Pe bune.

– Am zis că ar fi timp suficient pentru un spectacol de varietăţi. Un spectacol de revistă. Cu cântece, dansuri, glume şi câteva scheciuri.

– Adică cu de toate, mai puţin cu fete despuiate? Sau te-ai gândit şi la aşa ceva?

– Nu fi prost.

– Adică un vodevil. Întotdeauna mi-au plăcut vodevilurile. „Noapte bună, doamnă Calabash, oriunde te-ai afla” şi alte chestii asemănătoare.

Şi-a scos pipa dintr-un buzunar al cardiganului, a umplut-o cu tutun Prince Albert şi şi-a aprins-o.

– Ştii că am avut pe vremuri un asemenea spectacol în sala de la Grange? Îi ziceam Jodie Jamboree. Acum mai bine de un deceniu. Oamenii se simţeau niţel cam stânjeniţi, dar nimeni nu ne-a zis-o în faţă. Şi nu era vodevil.

– Despre ce vorbeşti?

– Era un spectacol cu rapsozi, George. Cu toţi cowboy-ii şi fermierii din zonă. Se îmbrăcau cu haine din lână de oaie şi cântau şi dansau şi spuneau glume folosind un limbaj despre care îşi închipuiau că ar fi fost dialectul negrilor. Mai mult sau mai puţin inspirat din Amos ’n Andy.

Am început să râd:

– Şi cânta cineva la banjo?

– De fapt, chiar au fost anumite ocazii când a cântat însăşi doamna noastră directoare.

– Ellen a cântat la banjo într-un spectacol cu rapsozi?

– Ai grijă, că începi să vorbeşti în pentametru iambic. Şi asta poate duce la vise deşarte de mărire, prietene.

M-am aplecat înspre el:

– Spune-mi una din glume.

Deke şi-a dres vocea şi a început să vorbească pe două tonuri grave:

– Ia zi matale, frate Tambo, pen’ ce luaşi borcanu’ ăl dă alifie? Păi, cre’că pen’ paşnouă de cenţi!

M-a privit lung şi am înţeles că aia trebuia să fi fost poanta.

– Şi publicul a râs?

Aproape mă temeam să aud răspunsul.

– Cu lacrimi şi au cerut bisuri. Săptămâni în şir după spectacol răsuna toată piaţa mare numai de glumele astea.

Privirea îi era gravă, dar ochii îi licăreau ca luminile de Crăciun.

– Suntem un oraş micuţ. Nevoile noastre în materie de umor sunt extrem de modeste. Ideea noastră de glumă rabelaisiană este un individ orb care alunecă pe o coajă de banană.

Am căzut pe gânduri. Westernul se reluase, dar Deke părea să-şi fi pierdut interesul. Mă urmărea cu atenţie.

– Chestiile astea încă ar mai putea să meargă, am spus.

– George, chestiile astea merg întotdeauna.

– Şi nu trebuie să folosim negri caraghioşi.

– Oricum nu mai avem voie, mi-a răspuns. S-ar putea, cred, în Louisiana sau în Alabama, dar nu în apropiere de Austin, căruia ziariştii de la Muci Herald îi zic Oraşul Prietenarilor de Comunişti. Dar nici nu ai vrea să foloseşti vreunul, nu?

– Nu. Poţi să spui că sunt prea moale, dar ideea îmi repugnă. Şi de ce mi-aş bate capul? Glume răsuflate… Băieţi în costume vechi cu umeraşi în loc de salopete… fete cu fuste cu multe franjuri până la genunchi… Mi-ar plăcea să văd cum se descurcă Mike Coslaw într-un scheci comic…

– O, ar face prăpăd, a spus Deke, de parcă era de la sine înţeles. Ideea e tare bună. Păcat că n-ai timp să te ocupi.

Am dat să-i răspund, când m-a trăsnit alt fulger. La fel de strălucitor ca ideea care îmi luminase creierii când Ivy Templeton mi-a spus că vecinii de peste drum pot vedea în livingul ei.

– George? Ai gura căscată. Priveliştea e destul de bună, dar deloc apetisantă.

– Aş putea să-mi fac timp, am spus. Dacă poţi s-o convingi pe Ellie Dockerty să fie de acord cu ceva.

S-a ridicat şi a închis televizorul, fără să-l mai învrednicească cu vreo privire, deşi lupta dintre Ducele Wayne şi tribul Pawnee ajunsese în punctul critic, iar în fundal se înălţau flăcările care mistuiau Fort Hollywood.

– Spune-mi despre ce e vorba.

I-am spus şi am adăugat.

– Trebuie să stau de vorbă cu Sadie. Chiar acum.

La început a fost serioasă. Apoi a început să zâmbească. Zâmbetul s-a întins până la urechi. Şi când i-am povestit ce idee îmi venise la sfârşitul discuţiei cu Deke, m-a luat în braţe. Dar nu i-a fost îndeajuns, aşa că s-a tot căţărat până a reuşit să-şi pună şi picioarele în jurul meu. În ziua aceea între noi nu a fost nicio mătură.

– Nemaipomenit! Eşti un geniu! Tu o să faci scenariul?

– Sigur. Şi nici n-o să-mi ia mult timp.

Deja mi se învârteau prin cap o sumedenie de bancuri vechi: Antrenorul Borman a privit fix sucul de portocale vreme de douăzeci de minute pentru că pe cutie scria CONCENTRAT. Câinele nostru avea coada tăiată şi a trebuit să-i facem o radiografie ca să vedem dacă se bucură. Am zburat cu un avion atât de vechi că pe o toaletă scria Orville, iar pe cealaltă scria Wilbur{2}.

– Dar am nevoie de ajutor în celelalte privinţe. Adică am nevoie de un producător. Sper să accepţi.

– Sigur.

S-a lăsat în jos, cu trupul încă lipit de al meu, mişcare care i-a ridicat fusta, dezvăluindu-i pulpa goală într-o clipă din păcate prea scurtă. A început să se plimbe prin cameră, fumând agitată. S-a împiedicat de fotoliu (probabil a şasea sau a opta oară de când eram împreună), dar şi-a recăpătat echilibrul parcă fără să bage de seamă ce i se întâmplase, deşi până la lăsarea serii va avea o vânătaie de toată frumuseţea pe fluierul piciorului.

– Dacă ai în minte stilul anilor douăzeci, pot s-o rog pe Jo Peet să se ocupe de costume.

Jo Peet era şefa departamentului de lucru manual, ajungând în funcţia aceasta după ce Ellen Dockerty fusese confirmată în poziţia de director.

– Minunat.

– Fetelor din clasa de lucru manual le place să coasă… şi să gătească. George, o să fie nevoie să servim şi masa, nu? Dacă se prelungesc repetiţiile? Şi aşa o să fie, pentru că începem