– Da, însă doar sendvişuri…

– Putem să facem mai multe. Mult mai multe. Şi muzica! Avem nevoie de muzică! Va trebui s-o înregistrăm, pentru că nicio orchestră nu va putea să înveţe toate cântecele în timp util.

Apoi am exclamat amândoi în armonie perfectă:

– Donald Bellingham!

– Cum rămâne cu publicitatea? am întrebat eu.

Parcă eram Mickey Rooney şi Judy Garland care pregăteau un spectacol în hambarul mătuşii Milly.

– Carl Jacoby şi trupa lui de desen artistic. Afişe, nu doar aici, ci în tot oraşul. Pentru că vrem să vină toată lumea, nu doar rudele copiilor din spectacol. Şi să fie şi locuri în picioare ca să încapă cât mai mulţi.

– Bingo, am spus şi am sărutat-o pe nas.

Îi iubeam entuziasmul. Şi începusem să mă simt şi eu destul de entuziasmat.

– Şi ce spunem despre ce o să facem cu banii câştigaţi pe bilete? m-a întrebat Sadie.

– Nu spunem nimic până nu ştim sigur că avem destui bani. Nu e bine să dăm speranţe deşarte. Vrei să vii mâine cu mine la Dallas să punem nişte întrebări?

– Mâine e duminică, dragul meu. Luni, după ore. Poate chiar mai devreme, dacă reuşeşti să-ţi acoperi ora a şaptea.

– O să-l rog pe Deke să-mi ţină locul la meditaţiile de engleză, i-am răspuns. Îmi e dator.

Luni m-am dus cu Sadie la Dallas, conducând repede ca să ajungem înainte de sfârşitul zilei de lucru. Biroul pe care îl căutam se afla pe Harry Hines Boulevard, nu departe de Parkland Memorial. Acolo am pus o tonă de întrebări, iar Sadie a explicat extrem de bine ce anume doream. Răspunsurile primite au fost mai mult decât satisfăcătoare şi două zile mai târziu mi-am început antepenultima aventură în lumea showbizului ca regizor al Jodie Jamboree, Vodevil cu Muzică & Dans Cu Totul Nou, Cu Totul Comic. Şi Cu Totul pentru o Cauză Bună. N-am spus care anume era cauza aceea bună şi nimeni nu ne-a întrebat.

Două lucruri despre Tărâmul lui Demult: mult mai puţină birocraţie şi al naibii de multă încredere.

La spectacol a venit absolut toată lumea din oraş, iar Deke Simmons a avut dreptate într-o singură privinţă: bancurile răsuflate nu îmbătrânesc niciodată. Nu la două mii de kilometri depărtare de Broadway.

În interpretarea lui Jim LaDue (care nu era rău şi chiar putea să cânte puţin) şi a lui Mike Coslaw (de-a dreptul amuzant), spectacolul nostru semăna mai mult cu unul cu Dean Martin şi Jerry Lewis, decât cu Dl. Bones şi Dl. Tambo. Scheciurile erau din acelea cu îmbrânceli şi, fiind jucate de doi sportivi, au fost nesperat de reuşite. Spectatorii se loveau peste genunchi, încovoiaţi de râs, şi le săreau nasturii de la vestoane. Probabil că au explodat şi nişte corsete.

Ellen Dockerty şi-a scos banjoul de la naftalină şi a interpretat nişte melodii prea pline de draci pentru o doamnă respectabilă, cu părul albăstrui, cum este ea. Şi, până la urmă, a fost şi un moment mai despuiat. Mike şi Jim reuşiseră să-şi convingă colegii de echipă să danseze un can-can viguros, purtând jupoane şi izmenuţe bufante la sud şi piele goală la nord. Jo Peet le făcuse rost şi de peruci. Cu numărul lor s-a încheiat spectacolul. Cucoanele din oraş s-au dat în vânt după aceşti tineri cu bustul gol şi cu peruci.

Pentru final, toţi interpreţii s-au împărţit pe perechi şi au umplut scena dansând swing cu frenezie, pe acordurile melodiei „In the Mood” care bubuiau din difuzoare. Fustele zburau, picioarele scăpărau, fotbaliştii (acum îmbrăcaţi în costume elegante şi cu pălării cu borurile înguste) învârteau fete mlădioase, majoritatea majorete care ştiau destule despre dans.

Muzica a încetat; râzând şi gâfâind, copiii s-au aliniat pe scenă pentru reverenţe; iar când spectatorii au stat în picioare pentru a treia (sau poate a patra) oară de la ridicarea cortinei, Donald a pus „In the Mood” din nou. De data aceasta băieţii şi fetele s-au repezit şi au înşfăcat cele câteva zeci de prăjituri cu frişcă pregătite în culise pentru acest moment şi au început să se lovească cu ele. Publicul i-a ovaţionat, plin de încântare.

Nu ştiam cum o să ne iasă momentul acesta deoarece la repetiţii nu folosisem prăjituri adevărate. Dar bineînţeles că ne-a ieşit superb, aşa cum ies întotdeauna bătăile cu frişcă. Copiii ştiau că acesta era punctul culminant al spectacolului, însă le mai pregătisem o surpriză.

Când au venit la marginea scenei pentru plecăciunile de final, plini de frişcă şi pe feţe şi pe haine, „In the Mood” s-a auzit pentru a treia oară. S-au uitat nedumeriţi în jur şi nu au observat cum toţi profesorii din primele rânduri se ridică în picioare, având în mâini prăjiturile pe care Sadie şi cu mine le ascunsesem în spatele scaunelor. Frişca a zburat, şi actorii au primit-o în plin pentru a doua oară. Antrenorul Borman făcuse rost de două farfurii şi a dovedit că era un ţintaş excelent; a lovit şi mijlocaşul şi fundaşul echipei.

Mike Coslaw, cu frişca prelingându-i-se de pe obraji, a început să răcnească:

– Domnul A! Don’şoara D! Domnul A! Don’şoara D!

Au început să scandeze şi ceilalţi copii, apoi, imediat, şi publicul, bătând ritmic din palme. Mână în mână ne-am urcat pe scenă, iar Bellingham a pus iarăşi afurisita aia de placă. Copiii ne-au făcut loc şi au început să strige:

– Dans! Dans! Dans!

N-am avut de ales şi, cu toate că eram convins că prietena mea va aluneca pe frişcă şi îşi va rupe gâtul, am dansat şi am dansat perfect pentru prima dată de la balul Sadie Hawkins. La sfârşit, am strâns-o de mâini, am văzut-o că dă uşor din cap – Haide s-o facem, am încredere în tine – şi am aruncat-o printre picioare. Pantofii i-au zburat în sală, fusta i s-a ridicat până pe coapse… şi, ca prin minune, a reuşit să aterizeze întreagă. A întins mâinile spre spectatori, care erau în culmea încântării, apoi şi-a prins poalele fustei mânjite şi a făcut o reverenţă elegantă.

Se vede treaba că şi copiii ne pregătiseră ceva, cu siguranţă instigaţi de Mike Coslaw, deşi nu a