vrut niciodată să recunoască asta. Păstraseră câteva prăjituri şi, în vreme ce amândoi ne bucuram de aplauze, în mijlocul scenei, am fost loviţi din toate direcţiile de cel puţin zece farfurii cu frişcă. Bineînţeles, spectatorii şi-au pierdut minţile.

Sadie mi-a tras urechea aproape de gura ei, mi-a şters frişca de acolo cu degetul mic şi mi-a şoptit:

– Cum poţi să renunţi la toate astea?

9

Şi tot nu se isprăvise încă.

Deke şi Ellen au urcat pe scenă, reuşind ca prin minune să se strecoare printre dârele, petele şi mormanele de frişcă. Nimeni nu ar fi îndrăznit să arunce în ei cu vreo prăjitură.

Deke a ridicat mâinile, cerând linişte şi Ellen Dockerty a început să vorbească cu vocea pe care o folosea la ore, acoperind murmurele şi ultimele chicoteli.

– Doamnelor şi domnilor, spectacolul de astăzi cu Jodie Jamboree va fi urmat de alte trei.

Anunţ care a stârnit un alt val de aplauze.

– Acestea sunt spectacole de binefacere, a continuat Ellen când s-au potolit aplauzele, şi îmi face o deosebită plăcere – o plăcere foarte, foarte mare – să vă spun pe cine am ales să ajutăm. Toamna trecută am pierdut unul din cei mai buni elevi ai noştri şi cu toţii am plâns moartea lui Vince Knowles, care s-a petrecut mult, mult, mult prea curând.

Publicul amuţise.

– O fată pe care cu toţii o cunoaşteţi, o elevă minunată, a fost grav rănită în acel accident şi a rămas cu o cicatrice urâtă. Domnul Amberson şi domnişoara Dunhill au făcut toate aranjamentele necesare pentru ca Roberta Jillian Allnut să facă o operaţie de reconstrucţie facială în luna iunie, în Dallas. Familia Allnut nu va trebui să plătească absolut nimic; domnul Sylvester, care se ocupă de partea financiară a spectacolului Jodie Jamboree, mi-a spus că toate costurile acestei operaţii vor fi achitate prin contribuţiile colegilor lui Bobbi Jill şi ale tuturor locuitorilor din oraşul nostru.

Au urmat câteva momente de linişte câtă vreme oamenii procesau informaţiile primite, apoi au sărit în picioare. Aplauzele au fost ca tunetele de vară. Am văzut-o în public şi pe Bobbi Jill. Plângea cu faţa în mâini. Părinţii o ţineau în braţe.

Aşa s-a desfăşurat o seară într-un oraş micuţ, unul din acele burguri departe de şoseaua principală de care nu-i păsa nimănui cu excepţia celor care locuiesc în el. Şi e în regulă pentru că acestora le păsa cu adevărat. M-am uitat la Bobbi Jill care plângea cu mâinile la obraji. M-am uitat la Sadie. Avea frişcă în păr. Mi-a zâmbit. I-am zâmbit şi eu. Şi-a rotunjit buzele în cuvintele: Te iubesc, George. I-am răspuns: Şi eu te iubesc. În seara aceea îi iubeam pe toţi şi mă iubeam şi pe mine însumi pentru că eram acolo, alături de ei. Niciodată nu mă mai simţisem atât de viu sau atât de fericit că sunt viu. Într-adevăr, cum puteam să renunţ la toate astea?

Dezastrul s-a petrecut două săptămâni mai târziu.

10

Era sâmbătă, zi în care Sadie şi cu mine ne obişnuisem să ne facem împreună cumpărăturile la supermarketul Weingarten, de pe Highway 77. Împingeam cărucioarele unul lângă altul, examinam fructele şi ofertele la carne, cu muzica lui Mantovani revărsându-se din difuzoare. Puteai să-ţi iei orice bucată de carne îţi făcea cu ochiul, atâta vreme cât era de vită sau de pasăre. Îmi convenea aranjamentul ăsta; chiar şi după trei ani petrecuţi pe Tărâmul lui Demult, tot mai eram crăcănat de uimire în faţa preţurilor incredibil de mici.

În ziua aceea aveam şi altceva în minte, pe lângă alimentele pe care trebuia să mi le cumpăr: familia Hazzard, de la numărul 2706 de pe Mercedes Street, o cocioabă amărâtă peste stradă şi o idee la stânga faţă de dărăpănătura cu două apartamente care va însemna în curând acasă pentru Lee Oswald. Jodie Jamboree îmi ocupa aproape tot timpul, dar am reuşit să fac trei excursii pe Mercedes Street în primăvara aceea. Îmi lăsam Fordul într-o parcare din centrul oraşului şi luam autobuzul de pe Winscott Road, care avea staţie la un kilometru distanţă. În ocaziile astea aveam grijă să port blugi, ghete uzate şi o jachetă decolorată din denim pe care o cumpărasem de la un târg de vechituri. Povestea mea, dacă s-ar fi arătat cineva interesat, era următoarea: căutam să închiriez un apartament ieftin, pentru că tocmai ce mă angajasem ca paznic de noapte la fabrica Texas Sheet Metal din West Fort Worth. Povestea mi-ar fi dat un aer de veridicitate (câtă vreme nu se apuca nimeni să verifice) şi oferea un motiv credibil pentru care din casă nu s-ar auzi nicio mişcare pe timpul zilei, iar obloanele ar fi coborâte.

În plimbările mele pe Mercedes Street până la depozitul Monkey Ward şi înapoi (întotdeauna cu un ziar împăturit la secţiunea de închirieri din rubrica de mică publicitate), am reuşit să-l identific pe domnul Hazzard, o matahală de vreo treizeci şi ceva de ani, cei doi copii ai lui cu care Rosette nu voia să se joace şi o femeie în vârstă, cu faţa înţepenită, care-şi trăgea un picior când păşea. O dată, mama lui Hazzard era lângă cutia lor poştală şi m-a văzut când mergeam în dorul lelii pe brazda care ţinea loc de trotuar; m-a cercetat suspicioasă, dar nu a spus nimic.

La cea de-a treia mea incursiune de recunoaştere, am zărit o remorcă ruginită ataşată de spatele camionului lui Hazzard. El şi copiii o încărcau cu tot felul de cutii, în vreme ce bătrâna stătea în apropiere, printre buruienile care începuseră să înverzească, sprijinindu-se în baston şi având pe buze un rânjet batjocoritor. Puteam să pun prinsoare că toată vânzoleala o lăsa rece. Dar eu, pe de altă parte, mă simţeam cum nu se poate mai bucuros. Familia Hazzard se muta. Şi imediat, un individ oarecare din clasa muncitoare, pe nume George Amberson, va închiria apartamentul de la numărul 2706. Acum, cel mai important lucru era să fiu primul la rând.

Mă tot gândeam cum aş putea să rezolv problema aceasta pe când îmi continuam ritualul cumpărăturilor de sâmbătă. Pe alt