nivel, îi răspundeam lui Sadie, făceam comentariile potrivite, am glumit pe seama ei când a rămas prea mult în raionul de lactate, apoi am scos în parcare căruciorul încărcat şi am pus cumpărăturile în portbagajul Fordului. Dar funcţionam pe pilot automat, căci mintea îmi era ocupată cu toată logistica de care aveam nevoie în Fort Worth şi asta m-a distrus. Nu am fost atent la ce-mi ieşea pe gură, iar acesta este un lucru periculos atunci când duci viaţă dublă.

Pe drumul înapoi spre locuinţa lui Sadie, cu ea stând tăcută (prea tăcută) alături de mine, am început să cânt pentru că radioul maşinii se stricase. Şi supapele se îmbolnăviseră de astm. Sunlinerul încă mai arăta foarte şic, dar avea deja şapte ani şi o sută cincizeci de mii de kilometri la bord.

Am cărat cumpărăturile lui Sadie în bucătărie prefăcându-mă copleşit de greutatea lor, gemând şi clătinându-mă cât de teatral eram în stare. N-am observat însă că nu zâmbeşte şi n-am avut nici cea mai mică idee că perioada noastră de revenire tocmai ce se încheiase. Mă gândeam tot la Mercedes Street şi la ce fel de rol va trebui să interpretez acolo. Va fi destul de problematic. Voiam să fiu un chip familiar, deoarece familiaritatea dă naştere la dezinteres şi dispreţ, dar nu voiam să ies în evidenţă. Şi mai era vorba şi despre soţii Oswald. Ea nu ştia engleza, iar el era din fire o persoană retrasă, cu atât mai bine, dar numărul 2706 tot era al naibii de aproape. Poate că trecutul este încăpăţânat şi viclean, dar viitorul este delicat, aidoma unui castel din cărţi de joc, şi trebuia să am foarte mare grijă să nu-l modific până când nu voi fi pregătit. Aşa că va trebui să…

Acesta a fost momentul în care Sadie mi-a vorbit şi imediat după aceea, viaţa mea din Jodie, aşa cum ajunsesem s-o cunosc (şi s-o iubesc) s-a făcut praf.

11

– George? Vino, te rog, în living. Vreau să-ţi spun ceva.

– N-ar fi mai bine să pui hamburgerii şi cotletele de porc în frigider? Şi mi se pare că am văzut şi nişte îngheţată…

– Las-o să se topească! şi strigătul ei m-a adus la realitate.

M-am întors spre ea, dar intrase deja în living. Şi-a luat pachetul de ţigări de pe măsuţa de lângă canapea şi şi-a aprins una. În urma insistenţelor mele drăgăstoase, încerca să le mai reducă (măcar atunci când eram eu prin preajmă) şi de aceea gestul acesta mi s-a părut mai de rău augur decât tonul ridicat.

Am intrat în cameră:

– Ce e, iubito? Ce s-a întâmplat?

– Totul. Ce cântec era ăla?

Faţa îi era palidă şi încrâncenată. Îşi ţinea ţigara în faţa gurii ca pe un scut. Am început să realizez că gafasem cumva, dar nu-mi dădeam încă seama cum anume şi când. Şi asta mă înspăimânta.

– Nu înţeleg ce vrei să s…

– Cântecul pe care l-ai cântat în maşină pe drumul spre casă. Pe care l-ai răcnit din toţi plămânii.

Am încercat să-mi aduc aminte, dar n-am fost în stare. Nu-mi aminteam decât că mă gândisem că va trebui să mă îmbrac în aşa fel când mă voi muta pe Mercedes Street, încât să par un biet muncitor cu mari probleme financiare, ca să mă pot integra. Sigur că fredonasem ceva, dar aşa făceam mereu când mă gândeam la altele – şi nu aşa face toată lumea?

– Cred că un cântec pe care l-am auzit la KLIF. Unul care mi-a intrat în cap şi nu mă lasă în pace. Ştii că aşa se întâmplă. Nu înţeleg de ce te-ai supărat.

– Un cântec pe care l-ai auzit la postul K-Life. Cu versuri ca „Am cunoscut o damă bună din Memphis, îmbibată cu gin, care a încercat să mă ducă sus să mi-o tragă”?

Nu doar inima mi s-a lăsat în genunchi. Toate organele mele interne au dat semn că se scufundă. „Honky Tonk Women”. Asta cântasem. Un cântec ce va fi înregistrat abia peste şapte sau opt ani de un grup care va avea primul hit în topurile americane la trei ani după aceea. E drept că mă gândeam la cu totul altceva, dar totuşi – cum de am putut să fiu atât de bou?

– „Mi-a supt nasul, apoi mi-a supt şi minţile”? La radio? Ar trebui să fie închis postul că transmite asemenea cântece!

Şi atunci am început să mă enervez. Mai ales pe mine… dar nu numai. Mă străduiam să-mi păstrez echilibrul pe o afurisită de sârmă şi ea urla la mine din cauza unei melodii a celor de la Rolling Stones.

– Calmează-te, Sadie. E doar un cântec. Nu ştiu unde l-am auzit.

– Amândoi ştim că-i o minciună asta.

– Eşti surescitată. Cred că ar fi mai bine să-mi iau cumpărăturile şi să mă duc acasă.

Am încercat să-mi menţin tonul calm. Îi cunoşteam mult prea bine inflexiunile. Era felul în care încercam să-i vorbesc lui Christy când venea muci de beată acasă. Cu fusta într-o rână, bluza jumătate pe dinafară, părul sculat. Ca să nu mai zic de rujul întins. De la buza paharului, sau de la buzele vreunui alt chefliu?

Doar gândul mă enerva şi mai tare. Iar n-ai nimerit-o, mi-am zis. Nu ştiu dacă eram supărat pe Sadie sau pe Christy sau pe mine şi în clipa aceea chiar nu-mi păsa. Se pare că niciodată nu suntem mai furioşi decât atunci când suntem prinşi asupra faptului, nu-i aşa?

– Cred că ar fi mai bine să-mi spui de unde ai auzit cântecul acela dacă vrei să mai vii vreodată pe aici. Şi unde ai auzit expresia aia pe care ai folosit-o când băiatul de la casă a zis că-ţi pune puiul în două pungi ca să nu curgă.

– Habar n-am…

– „Excelent, gagiule”, asta ai spus. Şi cred că ai face bine să-mi spui unde ai auzit şi expresia asta. Şi n-o să avem nicio străbatere. Şi naşpa. Şi mişto. Şi caterincă. Vreau să ştiu de unde le-ai învăţat pe toate. De ce vorbeşti aşa cum nu vorbeşte nimeni altcineva. Vreau să ştiu de ce te-a speriat atât de tare