lozinca aia idioată cu Jimla, de ai ajuns să vorbeşti despre ea în somn. Vreau să ştiu unde e Derry şi de ce seamănă cu Dallasul. Vreau să ştiu când ai fost însurat, şi cu cine, şi cât timp. Vreau să ştiu unde ai fost înainte de a ajunge în Florida, pentru că Ellie Dockerty zice că ea, personal, habar nu are, pentru că unele din recomandările tale sunt falsificate. „Par lucrate cu destulă fantezie”, sunt cuvintele pe care le-a folosit.

Eram convins că Ellie nu aflase de la Deke… dar aflase oricum şi asta conta. De fapt, nici nu eram prea surprins, dar eram furios pentru că se apucase să-i trăncănească lui Sadie.

– N-avea niciun drept să-ţi spună!

Şi-a strivit mânioasă ţigara, apoi şi-a scuturat mâna pe care sărise jar şi o fripsese.

– Câteodată parcă ai fi din… nu ştiu… din alt univers! Unul în care se cântă despre futaiuri cu femei bete din M-Memphis! Am încercat să-să-mi tot spun că d-d-dragostea învinge orice, dar nu-i adevărat. Nu învinge minciuna.

Vocea i s-a poticnit, dar nu plângea. Iar ochii îi erau aţintiţi asupra mea. Ar fi fost mai uşor dacă în ei n-aş fi citit decât furie. Dar acolo mai era şi implorare.

– Sadie, dacă ai…

– Nu. Mi-a ajuns. Aşa că nu începe cu prostii din alea cum că nu faci niciun lucru de care să-ţi fie ruşine. Şi nici mie. Eu singură pot hotărî de ce mi-ar fi ruşine şi de ce nu. Concluzia e una singură. Ori dispare mătura, ori dispari tu.

– Dacă ai şti, nu ai mai…

– Atunci spune-mi!

– Nu pot.

Supărarea îmi dispăruse ca aerul dintr-un balon înţepat, lăsând în urmă un soi de plictiseală emoţională. Mi-am luat ochii de la chipul ei încrâncenat şi privirea mi s-a oprit, cu totul întâmplător, pe birou. Ce am văzut acolo m-a făcut să-mi ţin respiraţia.

Un teanc de cereri de slujbe pentru perioada pe care avea s-o petreacă în Reno în timpul verii. Prima era una de la Harrah’s Hotel and Casino. Pe primul rând îşi scrisese numele cu litere de tipar. Numele întreg. Inclusiv cel de-al doilea despre care nu-mi trecuse prin minte s-o întreb.

Foarte încet, am astupat cu degetele primul nume şi a doua silabă a numelui de familie. A rămas DORIS DUN.

Mi-am adus aminte de ziua în care discutasem cu soţia lui Frank Dunning, sub pretextul că eram un agent imobiliar interesat de sala West Side Rec. Avea vreo douăzeci de ani mai mult decât Sadie Doris Clayton, născută Dunhill, dar amândouă aveau ochi albaştri, un ten superb şi siluete frumoase cu sânii mari. Ambele femei erau fumătoare. Toate astea ar fi putut fi nişte simple coincidenţe, doar că nu erau. Şi eu ştiam asta.

– Ce faci?

Întrebarea reală se citea în tonul acuzator: De ce te tot eschivezi şi fugi? Doar că nu mai eram furios. Nici pe departe.

– Eşti convinsă că nu ştie unde eşti?

– Cine? Johnny? Despre Johnny vorbeşti? De ce…

Şi atunci a luat hotărârea că nu mai are niciun rost. I-am putut-o citi pe chip.

– Trebuie să pleci, George.

– Dar ar putea să afle, am continuat. Pentru că părinţii tăi ştiu şi îl consideră o persoană admirabilă, chiar tu mi-ai spus.

Am făcut un pas către ea. Ea a făcut un pas înapoi. Aşa cum te fereşti din calea cuiva care tocmai ce ţi-a dovedit că nu-i zdravăn la cap. I-am văzut teama din ochi şi i-am văzut deruta şi tot n-am fost în stare să mă opresc. Adu-ţi aminte că şi eu eram speriat.

– Şi chiar dacă i-ai rugat să nu-i spună, tot ar reuşi să-i facă să vorbească. Pentru că este un bărbat fermecător. Nu-i aşa, Sadie? Atunci când nu se spală pe mâini ca un nebun şi nu-şi aranjează cărţile în ordine alfabetică şi nu vorbeşte despre cât de dezgustător e să ai o erecţie, e un tip foarte, foarte fermecător. Te-a fermecat şi pe tine.

– Te rog să pleci, George.

Acum îi tremura vocea.

În loc să plec, am mai făcut un pas spre ea. A făcut un pas înapoi, s-a lovit de perete… şi s-a chircit. Gestul acesta a fost pentru mine ca o palmă dată unui isteric sau un pahar de apă aruncat în faţa unui somnambul. M-am retras sub arcada dintre bucătărie şi living, cu mâinile ridicate. Un om care se predă. Exact ceea ce făceam atunci.

– Plec. Dar, Sadie…

– Pur şi simplu nu înţeleg cum de poţi face aşa ceva, a spus. Apăruseră şi lacrimile. I se rostogoleau încet pe obraji. Sau de ce nu te opreşti. Aveam ceva atât de frumos.

– Încă mai avem.

A clătinat din cap. Încet, dar cu fermitate.

Ca într-un vis urât am traversat bucătăria, am scos îngheţata de vanilie dintr-una din pungile de pe masă şi am pus-o în congelatorul frigiderului ei Coldspot. O parte din mine spera să fie, într-adevăr, vorba de un coşmar şi să mă trezesc în curând. Însă ştiam că nu-i aşa.

Sadie stătea sub arcadă şi se uita la mine. Într-o mână avea o altă ţigară, în cealaltă cererea pentru Reno. Şi acum mi-am dat seama. Asemănarea cu Doris Dunning era de-a dreptul izbitoare. Ceea ce ridica problema de ce nu o observasem mai înainte. Pentru că fusesem ocupat cu alte chestii? Sau pentru că nu înţelesesem pe deplin dimensiunea lucrurilor cu care aveam de-a face?

Am ieşit pe uşa cu plasă şi m-am oprit în prag, uitându-mă la ea:

– Fii atentă să nu apară, Sadie.

– Johnny e dus cu capul din multe puncte de vedere, dar nu e periculos, mi-a răspuns. În plus, ai mei nu i-ar spune niciodată unde sunt. Mi-au promis.

– Oamenii îşi mai încalcă promisiunile şi din cauza asta se pot frânge. Mai ales aceia care au trăit sub presiune şi care sunt instabili mintal, în primul rând.

– Trebuie să pleci, George.

– Promite-mi că ai să fii atentă şi atunci o să plec.

A strigat:

– Promit, promit, promit!

Tremurul ţigării între degete era semn rău; amestecul de şoc, pierdere, durere şi furie din ochii înroşiţi era mult mai rău. Am simţit cum mă urmăresc până la maşină.

Dracu’ să-i ia pe Rolling Stones.

Capitolul 17 1

Cu câteva zile înainte