de încheierea perioadei mele de probă, Ellen Dockerty m-a chemat la ea în birou. După ce a închis uşa în urma mea, mi-a spus:

– Îmi pare rău pentru problemele pe care le-am provocat, George, dar dacă ar trebui s-o iau de la capăt, cred că aş proceda exact la fel.

Nu am spus nimic. Nu mai eram furios, doar uluit. Dormisem foarte puţin din ziua dezastrului şi ajunsesem să cred că ora patru dimineaţa şi cu mine aveam să devenim foarte buni prieteni în viitorul apropiat.

– Clauza douăzeci şi cinci din Codul Administrativ al unităţilor de învăţământ din Texas, a zis, ca şi cum aceste cuvinte ar fi putut să explice totul.

– Poftim?

– Nina Wallingford mi-a atras atenţia.

Nina era asistenta medicală a zonei. În fiecare an şcolar făcea zeci de mii de kilometri în camioneta ei Ford Ranch, făcând turul celor opt şcoli din ţinutul Denholm, dintre care trei încă mai funcţionau doar în două săli de clasă.

– Clauza douăzeci şi cinci se referă la legile pentru vaccinarea din şcoli. Îi are în vedere şi pe profesori, nu doar pe elevi şi Nina mi-a spus că nu avea istoricul tău medical. De fapt, nu avea nicio fişă de-a ta.

Ce simplu. Falsul profesor descoperit din cauza unui vaccin împotriva poliomielitei. Bine măcar că nu din cauza cunoştinţelor mele avansate ale discografiei grupului Rolling Stones sau a folosirii inadecvate a jargonului de discotecă.

– Erai atât de ocupat cu Jodie Jamboree, că m-am gândit să te scutesc de o problemă în plus şi am scris eu şcolilor unde ai predat înainte. Din Florida mi-au răspuns că la ei suplinitorii nu au fişe medicale. Din Maine şi Wisconsin mi-au răspuns: „Nu am auzit niciodată de această persoană.”

S-a aplecat peste birou, uitându-se lung la mine. Nu i-am putut susţine privirea mult timp. Ce i-am citit în ochi, înainte de a mi-i pleca pe ai mei, a fost o compătimire aproape insuportabilă.

– Ar fi interesaţi cei din Consiliul General să afle că am angajat un impostor? Foarte. Chiar ar deschide acţiune în justiţie ca să recupereze salariul pe care l-ai primit timp de un an. Îmi pasă de asta? Absolut deloc. Activitatea ta a fost exemplară. Ce ai făcut cu Sadie pentru Bobbi Jill e un lucru absolut minunat, care ţi-ar putea garanta nominalizarea la titlul de Profesorul Anului.

– Mersi, am mormăit. Cred că-i de bine.

– M-am întrebat ce-ar fi făcut Mimi Corcoran. Şi Meems mi-a răspuns aşa: „Ai fi obligată să sesizezi forurile superioare dacă ar fi semnat un contract pe anul următor şi pentru celălalt. Dar, de vreme ce pleacă într-o lună, e spre binele tău – şi al şcolii – să nu zici nimic.” Apoi a adăugat: „Dar există o persoană care trebuie să afle că el nu e ceea ce pretinde că ar fi.”

A făcut o pauză mică şi a continuat:

– I-am spus lui Sadie că sunt convinsă că trebuie să ai nişte explicaţii rezonabile, dar se pare că nu este cazul.

M-am uitat la ceas.

– Dacă nu mă dai afară, ar cam trebui să mă duc la clasă pentru că începe ora a cincea. Facem scheme de propoziţii. Mă gândesc să încerc o frază de genul Sunt nevinovat în această privinţă, însă nu pot spune de ce. Ce crezi? Prea grea?

– Cu siguranţă prea grea pentru mine, a spus cu amabilitate.

– Încă ceva, am mai zis. Căsnicia lui Sadie a fost dificilă. Soţul ei este un individ cu multe ciudăţenii pe care nu vreau să le detaliez. Îl cheamă John Clayton. S-ar putea să fie periculos. Trebuie să-i ceri lui Sadie o fotografie de-a lui, ca să-ţi faci o idee despre cum arată în cazul că apare pe aici şi începe să pună întrebări.

– Şi tu crezi că aşa se va întâmpla pentru că…?

– Pentru că am mai văzut aşa ceva. Faci ce te-am rugat?

– Bănuiesc că trebuie.

Răspuns nesatisfăcător.

– O să-i ceri poza?

– Da, George.

Poate era sinceră; poate doar voia să-mi facă pe plac. Nu-mi dădeam seama. Eram cu mâna pe clanţă când mi-a spus, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun.

– Îi frângi inima bietei femei.

– Ştiu, am răspuns şi am ieşit din birou.

2

Mercedes Street. Sfârşitul lunii mai.

– Zici că eşti sudor?

Stăteam în faţa numărului 2706 împreună cu proprietarul, un distins american pe nume domnul Jay Baker. Scund şi îndesat, cu un burdihan cât toate zilele, îşi alinta proprietatea spunându-i Luceafărul. Tocmai făcusem turul proprietăţii, despre care Baker mi-a explicat că este „Practic în staţia de autobuz”, de parcă acest avantaj ar fi compensat tavanul lăsat, pereţii pătaţi, rezervorul crăpat al toaletei, aerul decrepit al casei.

– Paznic de noapte, l-am corectat.

– Pe bune? Bună slujbă. Poţi să fuţi vânt cât vrei.

Nu mi s-a părut că ar fi necesar vreun răspuns.

– Nevastă şi copilaşi?

– Divorţat. Au rămas în Est.

– Plăteşti pensie, nu?

Am ridicat din umeri.

S-a lăsat păgubaş.

– Aşa, vezi? Vrei locul, Amberson, sau nu?

– Cred că da, am spus şi am oftat adânc.

Şi-a scos un carneţel cu copertă din piele din buzunarul de la spate.

– Chiria pe prima lună, pe ultima lună, şi depozit de garanţie.

– Depozit de garanţie? Îţi baţi joc de mine.

Baker a continuat ca şi cum nu m-ar fi auzit:

– Chiria în ultima vineri a lunii. Dacă nu plăteşti sau întârzii te pomeneşti imediat în stradă prin bunăvoinţa poliţiei din Fort Worth. Suntem prieteni.

Şi-a scos din buzunarul de la piept un chiştoc ars de trabuc, şi-a înfipt în mufă capătul mestecat şi a aprins un chibrit cu unghia degetului mare. Era foarte cald afară. Simţeam că va urma o vară lungă şi fierbinte.

Am oftat din nou. Apoi, simulând şovăiala, am scos portofelul şi am început să scot din el bancnote de douăzeci de dolari.

– În Dumnezeu avem încredere, am spus. Toţi ceilalţi trebuie să plătească cu bani gheaţă.

A izbucnit în râs, scoţând nori de fum acru, albăstrui.

– Bună poantă. O s-o ţin minte. Mai ales în ultima vineri a lunii.

Încă nu-mi venea să cred că urma să locuiesc în cocioaba asta disperată, pe strada asta disperată, după ce locuisem în căsuţa mea cea frumoasă de mai la sud, unde mă mândream cu un gazon adevărat pe care îl tundeam periodic. Cu toate că nu plecasem de tot din Jodie, m-a